Rockerii

Diana Iepure: Când am vrut să folosesc în titlul interviului cu Doru Ionescu cuvintele lui: “Şi oricum, publicul de rock e calitativ mult deasupra celorlalte categorii de melomani (mă refer la dance, pop...), prin urmare, şi mai deschis la nou.”, ai zis că i-aş putea jigni pe cei care nu gustă acest gen de muzică. Acum, după ce am asistat la lansarea din ClubA, în compania protagoniştilor cărţii şi i-am ascultat vorbind aievea şi cântând în secvenţele de film din arhiva TVR, pot afirma chiar mai mult, parafrazându-l pe Doru Ionescu. Interpreţii de muzică rock sunt calitativ mult deasupra celorlalte categorii de interpreţi ( mă refer la dance, pop...) Excepţiile doar confirmă regula...Ca să fiu înţeleasă corect, precizez că am în vedere România.

Florin Hălălău: Da, rockerii au un orizont cultural larg. Şi îmi amintesc de nişte vorbe de duh spuse de Florian Pittiş. Invitat de Iosif Sava la o serată muzicală, a fost întrebat de amfitrion cum de un intelectual ca el ascultă rock, când există muzica lui Bach. Răspunsul a fost: “Diferenţa dintre noi, domnule Sava, este că eu ascult şi Bach’’. M-am bucurat să-l văd pe Florian Pittiş în seara asta vorbind despre rock.

DI Sunt sigură că Doru Ionescu nu a avut scopul să rămână în istoria rockului românesc, dar, oricum, va rămâne prin ce şi-a propus şi a reuşit să realizeze. Aşa cum numele unui critic literar rămâne lângă numele scriitorilor pe care i-a promovat sau desfiinţat, aşa numele acestui om, care scoate din arhivele televiziunii fragmente de muzică excelentă şi adună într-o carte roadele pasinii sale, va rămâne legat de numele celor care au făcut istoria rockului în România.

FH Ţin în mână primul volum, de peste 400 de pagini, dedicat istoriei rockului românesc şi mi-aduc aminte, la fel ca Robert Turcescu în prefaţa cărţii, cum vânam înainte de revoluţie informaţiile despre trupele rock în Săptămâna şi Viaţa studenţească. Era o sărbătoare la sfârşit de an, când apăreau almanahurile diverselor publicaţii, să devorez filele cu scurte articole ilustrate. În afara concertelor şi a discurilor, era singura modalitate de a afla câte ceva despre acest gen de muzică. Aşteptam un an să citesc trei rânduri.

DI Ei, acum multă lume va putea citi sute de pagini. E bine că sub egida Humanitas Educaţional au început să apară astfel de cărţi. Şi gusturile se educă. Aşa cum ziceai tu că îţi e dor de un Bucureşti pe care nu l-ai cunoscut, aşa îmi e dor mie acum de o muzică pe care, din păcate, nu am cunoscut-o. Crezi că poţi deveni rocker şi după 30?

FH Niciodată nu e prea târziu.

DI Eu totuşi sunt de părerea că, dacă astfel de muzică s-ar difuza mai frecvent la radio, la televiziuni, tinerii ar îndrăgi-o. Sau, cel puţin, ar înţelege că mai există şi altceva decât ce se promovează azi. Nu mai dau nume ca să nu zici că insult pe cineva.

FH Pentru mine este surprinzător faptul că rockul a intrat într-un con de umbră. Că sunt tot mai puţini tineri care se regăsesc în muzica aceasta. Invazia de muzică proastă din media românească nu este o explicaţie suficientă. Atunci când există oameni ca Florian Pittiş, Andrei Partoş, Doru Ionescu, Paul Nancă, s-ar putea organiza un circuit de conferinţe similare celor susţinute de dirijorul şi compozitorul american Leonard Bernstein, intitulate „Cum să înţelegem muzica”. S-ar câştiga în acest fel mulţi simpatizanţi.

DI Oare Ministerului Culturii ar respinge o asemenea de idee?

FH Mai ales că actualul ministru a fost, până de curând, preşedintele Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor şi face parte din această lume a muzicii de calitate...

DI Să revenim la atmosfera din ClubA, de la lansarea Timpului chitarelor electrice.

FH Mi-a făcut plăcere să-i văd şi să-i aud vorbind pe Iulian Vrabete, Mircea Baniciu, Andrei Oişteanu, Nicu Alifantis, Mircea Florian, Dan Chişu, Florin Silviu Ursulescu, Mişu Cernea, Mircea Drăgan, Doru Tufiş, Costin Petrescu, Doru Stănculescu, Nicoleta Păun şi pe Florian Pittiş moderând discuţiile.

DI La un moment dat, Florian Pittiş s-a întrebat de ce TVR nu ar propune celor interesaţi de rock CD-uri cu imagini de arhivă. Mulţi iubitori de rock din ţară şi din lume ar cumpăra istorie pe CD.

FH La mine istoria rockului românesc e pe discuri de vinil. Mă opream, în drum spre facultate, la magazinele Simfonia (astăzi desfiinţat) şi Muzica, având întotdeauna cu mine o pungă de mărimea unui LP. Aşa s-au adunat discuri cu Roşu şi Negru, Sfinx, Iris (primul lor disc l-am ascultat la colegul meu de liceu Andrei Hruban), Compact, Holograf, Metropol, Post Scriptum, Celelalte Cuvinte, Florian din Transilvania (Tainicul vârtej, cumpărat dintr-un magazin din Piaţa Lahovari, atunci Cosmonauţilor, cu prietenul meu Valentin Iordache), reeditările Phoenix, seria de discuri Formaţii rock, toate apărute la singura casă de discuri Electrecord. Îmi notam sârguincios într-un caiet nume de grupuri, de lideri şi solişti, titluri de cântece, pentru a suplini golul de informaţie. Acum, am cartea lui Doru Ionescu.

DI Avem cartea lui Doru Ionescu. Carte care i-a adunat, în seara lansării la clubA, pe mulţi dintre rebelii, nonconformiştii muzicii anilor ’60-‘70.. Mi s-a transmis şi mie emoţia şi bucuria lor.

26-27 ianuarie 2006

Cîmpulung cu 25 de ani în urmă

Luni dimineaţa. Gara Basarab. Valiză din lemn, împrumutată. Mă întîlnesc cu Duţu Gîlea, pe care îl cunoscusem la vizita medicală. Mergem cu trenul pînă la Goleşti. În gară, un bufet cu votcă ieftină. Suntem deja vreo zece. De aici, schimbăm pentru Cîmpulung cu o cursă locală. În compartimente, bănci de lemn. Se asortează cu valizele. Ajungem pe strada I.C. Frimu şi ne aliniem în curtea cazărmii. Primim efectele. De azi sîntem militari. TR-işti, adică militari cu termen redus. 6 luni. Era 30 septembrie 1991. Am stat în Cîmpulung aproape 4 luni. În acea iarnă, temperatura în dormitorul comun ajungea, încălzită de 30 de suflete, la 6 grade. La sfîrşitul lui ianuarie 1992, tot plutonul TR a fost mutat la Măgurele, lîngă Bucureşti. Tot jandarmi. Ceea ce mi-a rămas în amintire este drumul pînă la poligonul de tragere, situat la o distanţă de 15 km dus-întors. Şi faptul că am învăţat să joc bridge. Camarazii cu care m-am înţeles cel mai bine au fost Cristi Bojincă, Mugurel Ilie, Silviu Pisculungeanu şi Nicu Predeşel. Dacă vreunul dintre ei îşi caută numele pe google, poate ajunge şi pe-aici.

Dictatura violenţei

Atunci cînd se ajunge la moarte de om, nu mai putem vorbi despre sport. Un tînăr de 18 ani a fost lovit în cap cu un obiect (baston, sticlă, nu ştiu sigur) şi a murit la spital. A fost lovit pentru că purta un fular cu însemnele echipei Dinamo. Criminalul ar face parte dintr-o grupare radicală de ultraşi ai Stelei sau Rapidului (nici acest lucru nu este lămurit). Dar mai contează? Oare aceşti huligani pot fi numiţi suporteri?

Îmi aduc aminte de cameramanul jandarmeriei, călcat în picioare la Cluj. Nu îi provocase cu nimic pe suporterii lui U, l-au atacat doar ca să se distreze sau poate ura faţă de forţele de ordine a fost prea mare. Nu ştiu dacă acel băiat a mai putut să-şi reia vreodată viaţa obişnuită.

George Galamaz, pe cînd juca la Steaua, a fost atacat pe teren la Ploieşti. Meciul a fost suspendat, iar Galamaz l-a dat în judecată pe aşa-zisul suporter al Petrolului. Jocul sorţii a făcut ca peste puţin timp, Galamaz să devină jucătorul echipei ploieştene. Ultraşii i-au pus drept condiţie a acceptării transferului (!), renunţarea la acţiunea în justiţie. Jucătorul a acceptat, iar conducerea Petrolului a tăcut mîlc.

Eric Bicfalvi a jucat 5 ani la Steaua. S-a transferat apoi în Ucraina. În iarnă a semnat cu Dinamo. A marcat în poartea Stelei. La sfîrşitul meciului, a fost chemat de galeria dinamovistă să strige împotriva Stelei. A refuzat. Nu pentru că era încă stelist. Ci pentru că este un om civilizat. Din acel moment a devenit persona non grata în Ştefan cel Mare. În vară a plecat de la echipă.

Violenţa este întreţinută de tot felul de oameni care s-au apropiat de fotbal numai pentru că acesta aduce bani şi faimă. Personaje sinistre, certate cu legea şi cu bunul simţ. Nişte frustraţi, pînă la urmă.

A-ţi iubi echipa favorită nu presupune să-ţi urăşti rivalii. Adversarii nu sînt duşmani. Nici javre, nici ciori şi nici oi. Sînt doar sportivi care poartă alte culori şi care îşi fac meseria ca orice alţi profesionişti. Cînd vom înţelege acest adevăr elementar?

Revanşa Bisericii

Una dintre constantele politicii pe care o au făcut-o regimurile comuniste a fost negarea lui Dumnezeu. Siguri pe ei şi pe superioritatea filosofiei marxiste, comuniştii au crezut că pot inocula în conştiinţa popoarelor ateismul. Că n-au reuşit, stau dovadă imaginile jurnalelor de actualităţi din 1941, după eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, cu ţăranii care dezgropau icoanele ascunse de furia bolşevică. De altfel, în Uniunea Sovietică, a fost una dintre cele mai crunte represiuni împotriva bisericii şi slujitorilor acesteia. 

            România nu a făcut excepţie. Gheorghiu-Dej a umplut închisorile cu preoţi şi înalţi ierarhi ai Bisericii (Ortodoxe, Romano-Catolice şi Greco-Catolice), în care majoritatea şi-au găsit sfîrşitul ca martiri, iar Ceauşescu şi-a manifestat cu perseverenţă diabolică plăcerea de a demola biserici sau a le muta în spatele unor clădiri noi. În cartea „Bisericile osîndite de Ceauşescu, Bucureşti 1977-1989”, apărută la Editura Anastasia în 1995, se face o trecere în revistă a tuturor lăcaşelor de cult ortodoxe, demolate sau mutate în acei ani. Au căzut Mânăstirea Văcăreşti, Mânăstirea Cotroceni, Biserica Enei, Biserica Sf. Vineri (în ciuda credincioşilor care au încercat cu prezenţa lor să o salveze, Elena Ceauşescu a insistat să fie dărîmată „porcăria”), Mânăstirea Pantelimon. Altele au fost translate, Mânăstirea Mihai Vodă, Biserica Sf. Ioan Nou, Biserica Cuibu cu Barză. Părintele Galeriu scria în prefaţa cărţii: „A lovi într-o biserică înseamnă a lovi în Casa Părintelui ceresc, în Trupul Fiului Său Iisus Hristos, în trupul unui om, în trupul unui neam sfinţit în Duhul Sfînt. A lovi într-un asemenea locaş înseamnă a lovi în cel mai sfînt loc al fiinţei neamului, înseamnă a lovi în puterile lui spirituale, în credinţa care este stînca de rezistenţă, în nădejdea care-l înaripează, în iubirea divină care-i dă viaţă, care-i susţine viaţa.”

            Bucureştiul a pierdut în acei ani nu numai construcţiile propriu-zise ale bisericilor, dar şi încrederea că mai putem scăpa din coşmarul comunist. Priveam neputincioşi la prăbuşirea zidurilor sfinte şi odată cu acestea a speranţelor că vom ieşi vreodată din tunelul roşu. Într-o perioadă în care lipsa alimentelor, a căldurii, a curentului electric era privită ca o stare de normalitate, loviturile aplicate Bisericii au fost cel mai greu de suportat. Au căzut sub şenilele regimului ceauşist 20 de biserici ortodoxe, şase sinagogi şi temple de rit mozaic, precum şi trei case de rugăciuni ale cultelor baptist, penticostal şi adventist. Opt biserici ortodoxe au fost translate.

            După Revoluţie, unele biserici au fost reconstruite. Sf. Spiridon Vechi din Piaţa Naţiunilor Unite sau Doamna Oltea din Str. Barbu Văcărescu. Altele vor rămîne doar în amintirea celor care s-au închinat şi s-au rugat în ele, cum ar fi Alba Postăvari, Spirea Veche sau Izvorul Tămăduirii, demolate pentru a face loc ruşinoasei Case a Poporului.

Am crescut într-un cartier în care bisericile erau foarte puţine. Balta Albă sau Titan s-a dezvoltat după al doilea război mondial, astfel că a rămas cu bisericile existente în perioada în care pe aceste locuri se afla comuna Dudeşti-Cioplea. Mergeam în copilărie la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Bd. Sălăjan (astăzi Grigorescu), una dintre puţinele din cartier. De altfel, nu-mi imaginam Titanul cu siluete de biserici printre blocuri şi mi se părea normal să le văd doar atunci cînd mergeam în centrul oraşului.

 Într-o perioadă în care unii văd în instituţia Bisericii un pericol pentru dezvoltarea intelectuală a copiilor şi care cer scoaterea icoanelor din şcoli şi a religiei dintre materiile de studiu, a început construcţia de noi biserici, de data aceasta în faţa blocurilor, nu ascunse în spatele cutiilor gri ale socialismului. Tot mai multe, ele se integrează în arhitectura oraşului şi îi redau profilul spiritual. În Titan, există acum biserici noi în Parc, la Potcoava, pe Barajul Rovinari, lîngă Policlinică, pe Bd. Basarabia, pe Str. Gheorghe Petraşcu, pe Str. Ciucea şi sînt aproape finalizate cele de pe Str. Rîmnicu Sărat sau Bd. 1 Decembrie 1918. Este o revanşă a Bisericii în faţa istoriei şi un semn că Dumnezeu îşi duce mai departe lucrarea Sa, într-o epocă în care ateismul militant din anii comunismului este înlocuit de grija excesivă a diverşilor corecţi politici pentru libertatea conştiinţelor noastre. Eu, unul, prefer ca şi Petre Ţuţea, „o babă murdară pe picioare, care stă în faţa Icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel, ateu.”

Eseu publicat în revista Cuvântul nr. 1(367)/2008

Româna anapoda XXV

Dacă vreau un pateu cu brînză sau cu carne, merg la patiserie. Sau la covrigărie, unde în ultima vreme se vînd şi astfel de produse. Sau la Fornetti. În schimb, dacă am poftă de o tartină cu pastă de ficat, îmi cumpăr de la un oarecare magazin alimentar o conservă de paté. Orice ar spune DEX-ul, nu mă voi aştepta niciodată să găsesc într-o cutie de tablă preparate de patiserie. Unele neologisme ar trebui să rămînă nealterate, ele fac oricum bine limbii române, îmbogăţind-o cu arome delicioase.

Legea morală a domnului Manolescu

Am citit cu stupefacţie un fragment dintr-un dialog mai amplu dintre Daniel Cristea-Enache şi Nicolae Manolescu (intitulat cu perifidie Legea morală!), în care are loc o demascare în cel mai pur stil stalinist. Cel supus judecăţii este Paul Cernat, care  a susţinut din punct de vedere estetic cea mai recentă carte de poezie a lui Marius Ianuş. Nu cred că i se poate imputa lui Paul Cernat, un onest intelectual de stînga, o simpatie cît de mică pentru mişcarea legionară. Şi totuşi, cei doi critici fac un adevărat caz, ajungînd să vorbească despre posibilul caracter de fenomen al urâtei afaceri Ianuş-Cernat. Din păcate, atitudinea lui Nicolae Manolescu nu este singulară în ultima vreme. Conduce discreţionar Uniunea Scriitorilor, cheltuieşte banii publici primiţi de la Ministerul Culturii fără a da cuiva socoteală, s-a înconjurat numai de yesmen şi îi discreditează pe toţi cei care nu îi împărtăşesc părerile. Mai mult, alcătuieşte liste negre aşa cum făcea Corneliu Vadim Tudor imediat după Revoluţie. Iar limbajul mafiot folosit în dialogul cu D.C.-E. l-ar face invidios chiar şi pe Giovanni Becali: E nevoie, sunt convins, doar de puţin timp până când nu vom mai auzi de un ins certat cu logica şi cu bunacuviinţă ca Ianuş. Nu atât de uşor de neutralizat este Cernat. Nicolae Manolescu, criticul liberal din anii celui mai negru ceauşism, vorbeşte despre neutralizarea unui adversar literar! Dar ticăloşia merge mai departe, desfiinţînd literar, exact cum au procedat securiştii cu Paul Goma, pe scriitorii incomozi pentru actuala conducere a U.S.R. Se foloseşte de Alex Ştefănescu pentru a-l ataca pe Ştefan Agopian. Alex Ştefănescu, care a scris elogios despre romanul lui Codin Maticiuc, celebrul Poponeţ! Se foloseşte de Mircea Mihăieş pentru a pune eticheta de antisemit pe Grupul pentru Reforma U.S.R. Scrie el însuşi o cronică negativă la Solenoid-ul lui Mircea Cărtărescu, pentru a-l pedepsi că s-a autorecuzat de la Premiul Eminescu. Ultima ispravă a venit la şedinţa extraordinară de marţi a Consiliului U.S.R.: Comisia de Monitorizare, Suspendare şi Excludere formată din Mircea Mihăieş (Preşedinte), Adrian Alui Gheorghe, Gabriel Coşoveanu, Daniel Cristea-Enache, Răzvan Voncu (membri) a prezentat raportul privind încălcările statutului U.S.R. de către unii membri ai U.S.R. şi a propus o serie de măsuri. Consiliul a dezbătut propunerile Comisiei şi a hotărât prin vot următoarele sancţiuni: excludere din U.S.R., pentru grave încălcări ale statutului şi ale deontologiei (Dan Mircea Cipariu, Grigore Şoitu); avertisment, pentru comentarii antisemite (Daniel Vorona) şi găzduire de comentarii antisemite (Paul Cernat); avertisment, pentru prejudicii morale şi de imagine aduse U.S.R. (Florin Iaru); suspendare din funcţia de preşedinte de Filială, pentru prejudicii morale şi de imagine aduse U.S.R. (Peter Sragher). Legea morală a lui Nicolae Manolescu este aşadar eliminarea scriitorilor care au altă părere decît a domniei sale. Urât mai îmbătrânesc bărbaţii din literatura română! spune Claudiu Komartin. Aş adăuga că dintr-un mare şi respectat critic literar, Nicolae Manolescu a ajuns un om foarte mic. Pentru cei care nu am trăit terifianţii ani ‘50, face un remake. La fel de abject ca originalul.

Moartea unui mare poet

          A murit Mariana Marin! Deschizînd astăzi pagina de internet a „Observatorului cultural”, am aflat această veste care m-a cutremurat. Am pierdut unul din cei mai de seamă scriitori români contemporani.

          Am avut privilegiul de a o cunoaşte pe Mariana Marin. Am locuit pînă de curînd în acelaşi bloc „dintr-un celebru cartier proletar”. Nu am avut curajul să-i bat la uşă înainte de 1989 şi să îi arăt susţinerea pentru disidenţa ei faţă de regimul comunist. Este unul din lucrurile pe care mi le reproşez şi astăzi. Monica Lovinescu îi amintea numele de multe ori în emisiunile sale de la „Europa Liberă”. O admira ca poet şi ca om căruia îi pasă ce se întîmplă în jurul lui. Şi mai ales care ia atitudine. Au fost atît de puţini în vremurile acelea că îi poţi număra pe degete. Mariana Marin a fost unul dintre ei.

          După revoluţie i-am cumpărat cărţile:

Atelierele (1980-1984), Cartea Românească 1990, Mutilarea artistului la tinereţe, Editura Muzeul Literaturii Române 1999, Un război de o sută de ani, Editura Axa Botoşani 2001 (reeditarea volumului de debut apărut în 1981).

Am fost la Mariana Marin acasă să-i arăt textele mele. M-a încurajat în ceea ce făceam şi mi-a dat spre lectură cîteva cărţi de poezie. Printre ele o antologie din poeţii americani. Pe pagina de gardă a „Atelierelor” mi-a scris „în semn de prietenie şi curaj, 17 iunie 1996”.

Zilele trecute, trecînd pe la chioşcul de cărţi şi reviste literare din faţa Muzeului Literaturii Române, am văzut o carte nouă a Marianei Marin. Am intrat şi am răsfoit-o. Era o ediţie de autor, o strîngere între coperţile unui singur volum a tuturor cărţilor sale. Nu credeam atunci să aflu atît de repede despre stingerea sa.

Atunci cînd se duce cineva apropiat, simţi cum moartea ţi-a zburat pe la ureche. Dumnezeu s-o odihnească şi să ierte o societate care nu ştie decît prea tîrziu sau poate niciodată să-şi cinstească adevăratele valori.

10 aprilie 2003