Dr. Radu Păun (1915-2005)

În acest an s-au împlinit 100 de ani de la naşterea profesorului Radu Păun, medicul care mi-a salvat viaţa în 1978. Fusesem internat la terapie intensivă cu hemoragie digestivă şi nimeni nu ştia cauza. Profesorul mi-a pus diagnosticul de ulcer gastric viral şi apoi, ca urmare a tratamentului adecvat, starea mea de sănătate a început să se îmbunătăţească. Citez dintr-un articol scris de dr. Mihail Mihailide (fost student al profesorului), apărut în Viaţa medicală nr. 42 (1240) din 2013: Radu Păun (1915–2005) a venit în Bucureşti de la Iaşi, după ce a participat la cel de-al Doilea Război Mondial. Absolvise liceul la Hotin şi Chişinău, Facultatea de Medicină – la Iaşi (fondată la 1 dec. 1879!) şi obţinuse (în 1940) diploma de Doctor în Medicină al Universităţii Mihăilene, cu rezultate excelente. Fusese extern (1938), apoi intern până în 1942, când susţine concursul de medic secundar, fiind încadrat la Spitalul „Sf. Spiridon“, aşezământ medical cu o tradiţie de două secole şi jumătate în îngrijirea bolnavilor. La „Colentina“, începând din 1945, a fost unul dintre apropiaţii profesorului N. Gh. Lupu – devenind conferenţiar. În 1965, promovat – prin concurs – profesor universitar, a fost numit şeful Clinicii Medicale de la Spitalul „Cantacuzino“. […] Profesorul Radu Păun rămâne în Istoria Medicinii pentru temeinica sa pregătire profesională, ştiinţa sa de carte enciclopedică, numeroasele lucrările publicate şi mai ales pentru cele două mari opere destinate învăţământului medical duse la capăt sub redacţia sa: „Terapeutica medicală“ (trei volume) şi „Tratatul de Medicină Internă“ în mai multe volume, apărute la Editura Medicală. Prefaţa la „Terapeutica...“ este un adevărat eseu asupra relaţiei medic–bolnav–terapeut, asupra posibilităţilor moderne de intervenţie salutară în cele mai multe boli, dar şi asupra faptului că efectul terapeutic al medicamentelor se află adeseori alături de cel nociv – adevăr ce trebuie să fie întotdeuna prezent în mintea medicului. Societatea românească îi datorează foarte mult profesorului Radu Păun, iar locul său în istoria medicinii româneşti este binemeritat. Trimit şi eu, ca fost pacient într-un moment delicat al vieţii mele, un gînd de recunoştinţă în amintirea unui medic excepţional, la centenarul naşterii sale.

20 de ani de societate civilă în România

Văd adeseori la ştiri cum reacţionează oamenii din statele Europei Occidentale atunci cînd le este ameninţată comunitatea. Manifestări de protest împotriva construirii unei fabrici, împotriva amplasării unei baze militare străine, împotriva unor legi care ar încălca drepturile omului. Aceste reacţii arată existenţa unui grup de interese pe care îl putem numi societate civilă şi care există dincolo de viaţa politică şi independent de politicienii care se perindă la putere. În ţările cu tradiţie democratică, aşa arată normalitatea. Dar are România o societate civilă capabilă să funcţioneze ca o comunitate care să potenţeze excesele politicii?

În România comunistă, mai ales în ultimii ani ai lui Ceauşescu, tăcerea aproape generalizată arăta în mod paradoxal o solidaritate a societăţii româneşti, sătulă de lipsuri şi de dictatură, dar incapabilă de gestul revoltei. A venit momentul decembrie 1989 şi aşa cum spunea Ana Blandiana, am văzut că fiecare tăcuse altceva.

Naşterea societăţii civile în România s-a făcut greu, grupul de interese din jurul lui Ion Iliescu dorind să controleze totul în România. Primele luni ale anului 1990 au însemnat consolidarea unei puteri care nu accepta dialogul politic şi civic, putere care a adus de trei ori minerii la Bucureşti pentru a lichida, inclusiv fizic, o opoziţie pe cale de închegare. Este greu de înţeles pentru cei obişnuiţi cu diversitatea de astăzi a presei româneşti, cum FSN controla TVR (singura televiziune), radioul public (singurul post de radio), precum şi toate cotidianele, cu excepţia României Libere. Se ajunsese în situaţia bizară de a ni se predea democraţia de către oameni care făcîndu-şi studiile (politice!) la Moscova, numai despre aşa ceva nu învăţaseră. Totuşi, primele semne că s-a schimbat ceva au venit tot din presă. În afara României Libere, unde Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu şi Mihai Creangă construiseră un ziar într-adevăr liber, apăruseră revista 22, publicaţie a Grupului de Dialog Social, condusă de Stelian Tănase, Caţavencu, înfiinţată din iniţiativa a trei tineri ingineri: Liviu Mihaiu, Sorin Vulpe şi Doru Buşcu şi Memoria, revista gîndirii arestate, o colecţie de mărturii cutremurătoare despre calvarul românilor care nu au acceptat noua ordine instaurată de tancurile sovietice şi au luptat împotriva acesteia.

După succesul mincinos de la alegerile din 20 mai şi după mineriada din iunie care a lichidat manifestaţia maraton din Piaţa Universităţii, mulţi oameni au renunţat să mai spere la ceva bun şi au plecat din ţară. Încet, încet, liniştea promisă de putere în campania electorală ne cuprindea pe toţi, imobilizîndu-ne într-o mare de supuşi. În acest climat de linişte, structurile comuniste se puteau reaşeza pe locurile de unde fuseseră, cel puţin aparent, mişcate în decembrie 1989. Eram singura ţară din fostul bloc comunist unde comuniştii revopsiţi conduceau cu majoritate absolută. Unde partidele de opoziţie luptau singure, fără a avea în societatea civilă un aliat puternic.

Toamna anului 1990 avea însă să schimbe lucrurile. În ziua de 7 noiembrie, dată aleasă probabil nu întîmplător de către membrii fondatori, apărea în România liberă vestea înfiinţării Alianţei Civice. 216 personalităţi, printre care Ana Blandiana, Doina Cornea, Constantin Ticu Dumitrescu, Victor Rebengiuc, Ştefan Augustin Doinaş, Mariana Marin, Nicolae Manolescu, Petru Creţia, Zoe Petre, Mihai Şora, Stelian Tănase, Dan Grigore. În Declaraţia de Principii se arăta că România se găseşte prinsă într-un angrenaj putînd duce la catastrofă dacă grupurile, personalităţile, persoanele care au dovedit ataşament pentru democraţie şi valorile civilizaţiei europene nu întreprind o largă acţiune în cadrul societăţii civile, singura în măsură să asigure exercitarea libertăţilor cetăţeneşti. Cuvintele de încheiere Nu putem reuşi decît împreună aveau să devină un motto al întregii opoziţii.

Organizarea ulterioară a opoziţiei şi cîştigarea alegerilor din 1996 îşi au originea în acel moment de luciditate în care au fost lăsate deoparte orgoliile personale şi s-a pus interesul naţional mai presus de orice. Emil Constantinescu, provenit din rîndurile Alianţei Civice, a devenit preşedintele României şi a consolidat prin acţiunile sale statul de drept din România. Guvernele formate de Convenţia Democratică din România au pus bazele unei economii capitaliste sănătoase şi au dus la creşterea economică de după anul 2000. Prezenţa Alianţei Civice pe scena publică a ultimilor ani a fost mai discretă. Lucrurile s-au aşezat într-o oarecare măsură şi interesul oamenilor pentru acţiuni de stradă a scăzut, în ciuda faptului că derapajele de la linia democratică continuă şi astăzi. Lumea are acum de bine de rău pîine (scumpită) şi circ din plin la televiziuni şi în paginile tabloidelor.

20 de ani la scara istoriei nu înseamnă nimic. Pentru o generaţie poate însemna totul. Cei care au dorit o societate civilă în România, pot fi mulţumiţi cu progresele din această perioadă de timp? Acum vorbim cu toţii în acelaşi timp, fiecare altceva. Alcătuim o sumă de comunităţi mici, fără să fim o mare familie. Nu avem proiecte comune. Intrarea în Uniunea Europeană ne-a făcut să ne mulţumim cu un dolce far niente, sîntem indiferenţi la ceea ce depăşeşte spaţiul intim şi inconştient de nepăsători cu privire la ce va fi cînd noi nu vom mai fi. Nici măcar criza nu ne-a adunat, ci dimpotrivă a accentuat sindromul caprei vecinului. Sîntem mai curînd o populaţie, decît o comunitate, o societate civilă care ar aprecia foarte mult o dictatură militară. Ca în Rusia, domnule! cum bine zis-a Caragiale.

10 octombrie 2010

Două oraşe

Bucureşti, mai 2006. Pentru două zile, strada Arthur Verona s-a închis maşinilor şi s-a deschis oamenilor. Celor pentru care arta poate fi un mod de viaţă. Inspirat de acţiuni similare organizate în anii ’90 la Londra, proiectul „Art Delivery” vine să familiarizeze bucureştenii cu propriul lor oraş, să le livreze arta în stradă, să le reamintească faptul că trăiesc într-o capitală europeană cu locuri pitoreşti, mult mai interesante şi mai atrăgătoare din punct de vedere turistic decît giganticul kitsch numit astăzi Palatul Parlamentului. Organizatori au fost Librăria Cărtureşti (care s-a extins la mansardă şi oferă cumpărătorului o ambianţă fermecătoare, cu carte multă şi bună, jazz în surdină, ceai de soi, ce mai, tot dichisul) şi Ordinul Arhitecţilor din România. S-a permis accesul liber în Casa „Ion Mincu”, sediul Ordinului Arhitecţilor, în Şcoala Centrală, s-a desenat pe asfalt, pe ziduri (un grafitti imens), pe pînze, s-a discutat despre viitoarele piste pentru biciclişti. Zgomotul claxoanelor a fost înlocuit cu murmurul discuţiilor despre artă, care în anii ’30 ai secolului trecut se auzea dinspre Capşa. Revenim la normalitatea interbelică, ne integrăm într-o civilizaţie căreia îi aparţinem şi uităm benefic toate relele abătute asupra noastră, inclusiv asupra Bucureştiului.

            Chişinău, mai 2006. Autorităţile comuniste hotărăsc să modifice denumirile liceelor român-francez, român-englez, român-italian şi român-spaniol, în moldo-francez, moldo-englez, moldo-italian şi moldo-spaniol. Este un gest care vine ca o continuare firească a politicii de afirmare a inexistentei identităţi moldoveneşti. Aceasta a permis apariţia aberantului dicţionar moldo-român sau manipularea inadmisibilă a populaţiei din timpul ultimului recensămînt, cînd oamenilor li s-a impus recunoaşterea naţionalităţii moldoveneşti. La doar două zile, elevii de la Liceul român-francez „Gheorghe Asachi” au înlocuit sintagma „moldo-francez” de pe frontispiciul şcolii cu cea de „român-francez”, reafirmîndu-şi apartenenţa la poporul român. Au scandat „Sîntem români şi sîntem acasă” şi sînt hotărîţi să nu permită nimănui să le calce în picioare demnitatea. La 15 ani de la proclamarea independenţei (soluţie de rezervă pentru unirea refuzată cu laşitate de Ion Iliescu), românii din Republica Moldova se luptă în continuare pentru recunoaşterea identităţii lor naţionale. Faptul că tineretul se află în primele rînduri ale acestei lupte, face ca viitorul să sune bine. Româneşte.

            Două oraşe, două capitale româneşti, două lumi diferite. Mi-e teamă că revenirea la normalitate întîmplată aici să nu se transforme într-o indiferenţă tot mai mare faţă de ceea ce se petrece dincolo. Unde această revenire ar însemna să spui pe stradă că eşti român şi să nu fii pedepsit pentru asta.

7 mai 2006

Povestaşul Andrei Ruse

Acum trageţi-vă răsuflarea adînc şi spuneţi după mine: proza este povestire! Cuvintele lui James George Frazer i se potrivesc de minune lui Andrei Ruse şi m-am convins de acest lucru citindu-i cel mai recent roman, Zaraza, apărut anul trecut la Polirom. Îl ştiam un foarte bun romancier de la Soni, carte ajunsă la a patra ediţie şi de la Dilăr pentru o zi, romane de cea mai acută actualitate, în care nimic din ceea ce ne alcătuieşte viaţa de zi cu zi nu a fost uitat. În Zaraza, Andrei Ruse abordează o epocă pe care noi, cititorii de astăzi, o ştim doar din auzite sau citite. Interbelicul românesc, idealizat de mulţi, demitizat de alţii, acum într-o nouă prezentare, cu bune şi cu rele laolaltă. Povestea vieţii lui Cristian Vasile, trubadurul Bucureştiului din anii ‘30, ne aduce aproape boema Capitalei. Ion Pribeagu, admirabilul textier al tangourilor cîntate de domnişorul Cristian, Ionel Fernic, compozitorul multor şlagăre şi unul dintre cele mai fermecătoare personaje ale cărţii, Mircea Eliade, Mihail Sebastian sau Maria Tănase. Intri pe rînd în pielea lui Gheorghe Vasile, tatăl cîntăreţului, care îl asculta întotdeauna de la o masă mai retrasă, apoi în cea a doamnei Apostolescu, proprietăreasa din strada Cobălcescu, alungînd domnişoarele prea insistente. O admiri cu respiraţia tăiată pe Domnişoara Coincidenţă, zbori cu Ionel Fernic şi roşeşti alături de Rada Moldovan. Trăieşti viaţa lîngă ei şi eşti fericit. Povestea nu plictiseşte, ritmul este alert, planurile naraţiunii se împletesc inteligent şi firesc. Mulţi mă vor întreba cât este adevărat din acest roman şi cât nu, iar eu vă voi spune de pe-acum că există o împletire continuă între imaginaţia mea şi toate datele exacte şi evenimentele importante, se destăinuie Andrei Ruse în Epilog. Cert este că povestea Zarazei va cuceri mulţi cititori, iar Cristian Vasile va redeveni idolul publicului.

Despre colaboraţionism şi dublă măsură

A făcut mare vîlvă în această vară, dezvăluirea lui Günter Grass, făcută în cartea autobiografică „Beim Häuten der Zwiebel” (Decojind ceapa), că în adolescenţă s-a înrolat voluntar într-o divizie SS. Ajuns la aproape 80 de ani, se pare că scriitorul german a dorit să se împace cu propria conştiinţă. Asta dacă nu cumva, a vrut doar puţină publicitate în jurul numelui său. A obţinut mult mai mult decît atît, fiind voci care îi cer chiar returnarea Premiului Nobel pentru Literatură, obţinut în 1998. Privind biografia lui Grass, întîmplarea de la 17 ani pare un accident. A fost toată viaţa un militant de stînga, critic la adresa regimurilor care s-au perindat la conducerea Germaniei Federale. Aşadar, faţă de 1944, un an tulbure al celui de-al doilea război mondial, atitudinea sa a suferit o schimbare radicală. În aceste condiţii, i se poate imputa lui Grass o greşeală de tinereţe şi să i se nege toate meritele (inclusiv literare!)?

            Cazul se aseamănă foarte mult cu ceea ce a încercat să facă cu Mircea Eliade şi Emil Cioran, jurnalista franceză Alexandra Laignel-Lavastine. Publicînd în 2002, la Paris, cartea „Cioran, Eliade, Ionesco, L’oubli du fascisme” (Uitarea fascismului), autoarea insistă pe trecutul pătat al celor doi, care au cochetat în tinereţe cu mişcarea legionară, acuzîndu-l şi pe Eugen Ionescu pentru omisiune de denunţ. Ajunşi la maturitate, atît Eliade, cît şi Cioran şi-au recunoscut păcatele tinereţii. Iar Ionescu a militat pînă la sfîrşitul vieţii pentru democraţie şi împotriva totalitarismelor de orice fel. Militanţii marxişti vedeau în „Rinocerii”, de pildă, o critică a extremei drepte, cînd de fapt comuniştii nu erau cu nimic mai buni.

            Faţă de intelectualii care au simpatizat sau chiar au colaborat cu regimul sovietic şi cu alte regimuri comuniste, opinia publică din Occident a fost întotdeauna mai înţelegătoare. Această dublă măsură în judecarea faptelor îşi are explicaţia în „gauchismul” intelighenţiei vestice, mai ales franceze, capabilă să se alieze cu extrema stîngă doar pentru a i se opune celei de dreapta. Dar n-au fost numai motive ideologice în apropierea de ideile comuniste, ci şi unele mult mai pămînteşti, legate de mărinimia sovieticilor în răsplătirea celor care făceau propagandă regimului criminal instaurat de Lenin şi Stalin. Scriitorul şi publicistul american Stephen Koch, în cartea sa „Double Lives: Stalin, Willi Münzenberg and the Seduction of the Intellectuals” (Sfîrşitul inocenţei. Intelectualii din Occident şi tentaţia stalinistă), vorbeşte despre felul în care serviciile secrete au manipulat şi s-au folosit de nume mari ale intelectualităţii vest-europene, pentru a face propagandă comunistă. Louis Aragon, André Gide, Romain Rolland, George Bernard Shaw, André Malraux, Jean-Paul Sartre sînt doar cîteva exemple de colaboraţionişti ai lui Stalin, oameni care prin prestigiul lor au cauţionat o dictatură sîngeroasă. Au existat scriitori care au crezut sincer în ideile comuniste şi mergînd în U.R.S.S. şi-au schimbat opiniile. Panait Istrati vizitează patria comunismului în anul 1929 şi la întoarcere scrie cartea „Vers l'autre flamme” (Spovedania unui învins), în care radiografiază nemilos realităţile vieţii sovietice. Este etichetat ca fascist.

            Revenind la Günter Grass, lui nu i se iartă un teribilism al adolescenţei, în timp ce marii scriitori colaboratori ai stalinismului sînt neclintiţi pe soclurile lor. Şi se pune problema legitimităţii Premiului Nobel luat de Grass, pe care un spirit liberal ca Mario Vargas Llosa (apărător în acest scandal al scriitorului german, unul dintre puţinii), în ciuda talentului scriitoricesc incontestabil, nu-l va lua niciodată. Quot erat demonstrandum.

Eseu apărut în Cuvîntul nr. 12/2006