Romanul lui Lucian Dan Teodorovici (Polirom, 2014, colecţia Top 10+) ar putea fi asemuit cu o matrioşkă. O matrioşkă-marionetă în care fiecare manevrează şi este manevrat la rîndul lui de altcineva. Destinul celui născut dintr-o mamă italiană şi un tată român este determinat de capriciile istoriei de la jumătatea secolului trecut. Cu o pierdere de memorie care îi şterge douăzeci de ani din viaţă, de parcă cineva […] i-ar fi tăiat cu un satîr, aşa, o bucată de viaţă. Dar nu oricum, ci la milimetru, ca un măcelar priceput. Harşt, douăzeci de ani de viaţă, să-i porţi sănătos pe ceilalţi, pe-ăştia-i folosim noi, c-avem nevoie. Este un fragment din monologul tovarăşului Bojin, unul dintre marionetiştii marionetistului, alături de Eliza. Ei semnifică atotputernicia statului reprezentat de Partid şi de Securitate, care îi asigură protecţie, o casă, un loc de muncă şi chiar dragoste. Încercările lui Bruno Matei să se redescopere pe sine însuşi ne plimbă prin penitenciarele comuniste din Peninsulă, de la Galaţi sau de la Iaşi. Aici întîlnim bestii ale reeducării după modelul Piteşti sau gardieni omenoşi ca nea Zacornea. Matei Brunul pluteşte adeseori deasupra naraţiunii ca o fiinţă misterioasă. Îmi aduce aminte de Oskar Matzerath, eroul lui Günter Grass din Toba de tinichea, doar că Matei Brunul străbate viaţa alături de Vasilache, păpuşa făcută din lemn şi cîlţi, mai umană decît mulţi oameni.
Postări
