sâmbătă, 10 aprilie 2010

Kondolencje

2 comentarii:

  1. 1) Acum ceva vreme, cînd aflasem și eu de Katyń, am început să întreb în stînga și-n dreapta pe cei de-o seamă cu mine dacă știu ceva despre subiect. Nu știau. Doar ăi bătrîni știau. E, acum, după înălțarea la cer a lui Lech Kaczyński, nu Smolensk va fi cunoscut, ci tot Katyń. Și va fi cunoscut așa cum sunt Auschwitz & Bierkenau, Dachau, Treblinka... Pentru că în toate aceste locuri cetățenia poloneză era o asigurare de moarte. Pînă acum se va fi știut doar calitatea etnică a martirilor. De acum înainte se va ști și cetățenii cărei patrii erau ei. O patrie care a luat diverse forme pe hartă, precum apa-n pahar, cu granițe aiuristice și cu singura mulțumire că n-a ajuns să figureze prin Siberia pe undeva.
    2) Presupun că dacă lui Kaczyński i s-ar fi propus să se jertfească pe sine patriei, n-ar fi zis nu.
    Nu știu de ce văd doliul acesta nu ca pe un accident, ci ca pe omagiul suprem pe care o nație îl aduce istoriei sale. Andrzej Wajda dăduse deja direcția prin filmul său din 2007. Acum, Polonia e întreagă. A dat tot ce-a avut mai bun.
    3) Chiar dacă ne putem lesne închipui cum cineva își soarbe mulțumit vodka: ”Kămiemărare ați vrut, kămiemărare aveți...” sau, parafrazîndu-l pe Brecht - Muratov mîncînd mere în timp ce caută cutii negre... → Și totuși, chiar și așa, călăul acesta presupus umblă singur pe calea lui, căci nimeni nu-l confirmă în funcție: polonezii nu sunt victime, nu au avut niciodată apucături în acest sens. Demnitatea lor a ales să-i facă eroi.
    4) Recuperarea istoriei poloneze este un subiect care îi privește pe toți cetățenii și etnicii polonezi și la care participă fiecare prin memoria sa, prin neuitare.
    Criza criminală a pușcăriilor comuniste din România a lăsat românilor o mare senilitate, un fantomatic institut de investigare a crimelor comunismului și un Vladimir Tismăneanu. Suntem în continuare ceea ce au vrut Ana Pauker și Dej și Ceaușescu și Iliescu și... alții atunci cînd ne-au decapitat la Canal, la Periprava, la Gherla, la Aiud, la Sighet...
    Polonezii nu sunt victime. Noi nici măcar nu realizăm ce ni s-a întîmplat. Dacă în 50 de ani de bolșevism am uitat cu seninătate și am supraviețuit ca niște bacterii șmechere - nu vreau să-mi dau seama de ce în atîta amar de istorie românii nu au reușit să construiască nici palate, dar nici minți sau caractere. Oare nu cumva pentru că de fiecare dată cînd li s-a cerut să uite - uitau, să mazilească - mazileau, să lase în paragină - lăsau, o istorie întreagă în care românii și-au făcut lor înșiși toate acestea și încă, drept corolar - bășcăul nechezător care să le amestece pe toate într-un compost steril.
    Paradigma poloneză e o păsărească ridicolă pentru români. Ceva între caraghioslîc de fraieri și ”vai, săracii”...
    5) Nu te poți abține să observi că Polonia rămîne poetică în întreaga sa desfășurare.
    6) De nervi, ascult poloneze. Mă duce gîndul că pentru a merita un Chopin tre` să plătești cu toată valuta pe care o ai.
    7) Dumnezeu să ne ajute să luăm aminte la exemplul de excelență al polonezilor.

    RăspundețiȘtergere
  2. Am un motiv în plus să mă doară această tragedie. Port în sînge o moştenire poloneză despre care am scris şi o să mai scriu. Analiza este foarte bună, am citit-o şi pe blogul dvs.

    RăspundețiȘtergere