Caţavencu înainte şi după Academie

Am citit Caţavencu cu regularitate pînă acum 3 ani. De cînd nu mai este tata cu care să comentez articolele, nu am mai luat revista decît ocazional. Şi numărul din 7 martie 2007 a rămas necitit pînă astăzi. În 1990, cînd apariţiile de ziare şi reviste noi se ţineau lanţ şi lumea făcea cozi la chioşcuri ca să le cumpere, a apărut Caţavencu din iniţiativa a trei tineri ingineri: Liviu Mihaiu, Sorin Vulpe şi Doru Buşcu. Citez din istoria oficială a Academiei Caţavencu din primul ei almanah, apărut în 1995: Ceilalţi au venit, unul cîte unul, unde le era locul. Nu mai scriseseră nici unul nimic în afară de jurnale de pubertate, formulare de CEC sau bileţele în uşă. Inginerii erau ingineri, Mardale era sticlar cu facultate, Toma, psiholog la aviatori, doar Morar ce mai făcuse niscai scrieri în dulcele stil clasic. Anii ’90 şi ’91 au însemnat ani buni pentru Caţavenci, apărînd pe piaţă şi al doilea săptămînal, Caţavencu Internaţional. Tot atunci îmi amintesc că a apărut prima schismă, o parte din redactori (printre ei, Mihai Antonescu) plecînd să facă o altă revistă, Ceauşescul, care n-a avut decît cîteva apariţii. Au mai plecat de-a lungul anilor Th. Denis Dinulescu, Emil Berdeli, Nae Şovu, Felix Anton Rizea (Dumnezeu să-l ierte), Ioan Viştea. Apoi, în toamna lui 1991, grosul redacţiei înfiinţează Academia Caţavencu, cu Mircea Dinescu în frunte. Plecarea lui Dinescu din 2000 şi asocierea cu Vîntu de acum cîţiva ani n-au modificat spiritul Caţavencu de la începuturi. Aşa că nu ştiu cum va fi evoluţia revistei după cea de-a treia schismă de zilele trecute. Citez din nou din istoria oficială a Academiei Caţavencu: Caţavencu a devenit un fenomen. Care, ca orice fenomen, se va duce dracului într-o zi. Însă ziua aceea o vom ţine cît mai departe de noi şi de voi.