Miracolul din 1685

 

Îmi tot apare reclama unui concert de la Ateneu, prilejuit de împlinirea a 340 de ani de la nașterea lui Bach. În iarna de acum 40 de ani, pe cînd eram în clasa a douăsprezecea, tata îmi atrăgea atenția asupra unui articol al Anei Blandiana din România literară, apărut în rubrica Atlas în numărul din 31 ianuarie 1985. Vorbea acolo despre tricentenarul a trei dintre marii compozitori ai barocului. M-am întrebat cum a putut fi acel an 1685, capabil să-i nască pe toți trei. Cum s-au mișcat astrele pe cer și cum s-au copt fructele, cum s-au urmat anotimpurile și au legat roadele în acel an în stare să izbucnească în lume asemenea izvoare de frumusețe? Cărțile de istorie nu ne spun aproape nimic – tabelele lor de dezastre sînt albe – nu au avut loc nici războaie, nici molime, nici cataclisme naturale. Un an anonim, banal, oarecare, un an neînregistrat de cronici și neclamat de anale, un an care și-a folosit toate resursele de voință și de forță, de geniu și de credință pentru a-i naște pe ei, pentru a izvorî imensele fluvii de armonie care curg de atunci peste lume. Un an anonim? Dar el se numește cu trei dintre cele mai strălucitoare numele ale miracolului: Bach, Händel, Scarlatti. 300 de ani mai tîrziu, într-un București înghețat, întunecat și mohorît, nu se întîmpla niciun miracol. Redeschiderea școlilor după vacanța de iarnă se amînase, mașinile personale nu mai aveau voie să circule, tremuram în apartamentul cu țurțuri la ușa de la balcon, se oprea des lumina și învățam pentru bac și facultate la lumînare. Dar atunci cînd era curent, puneam cîte un disc la pickup, învățam mai bine cu muzică, iar muzica lui Bach era mereu liniștitoare și dătătoare de speranță. În primăvara care a venit în cele din urmă, am împlinit 18 ani și viața avea să se precipite într-un ritm amețitor. Am clipit și au trecut 40 de ani. Au trecut deja 18 ani de cînd nu-l mai am pe tata. Toate s-au schimbat, numai muzica lui Bach, ca și a lui Händel și a lui Scarlatti, rămîn să păstreze armonia lumii.