Piesa lipsă din puzzle

 

Îmi lipsea pînă ieri un singur film al lui Nae Caranfil pe care nu-l văzusem. Nu se difuzase în cinematografele din România, îl ratasem eu la televizor sau nu îl căutasem suficient de bine pe internet, dar Dolce far niente, realizat în 1998, rămăsese ca o piesă lipsă din puzzle-ul purtînd numele regizorului. Niciunul dintre filmele lui nu mă lăsase indiferent, mai mult, am fost încîntat de Filantropica, E pericoloso sporgersi, Restul e tăcere sau 6,9 pe scara Richter. De data aceasta este vorba de un film vorbit în franceză și italiană, cu niciun actor român. Ecranizarea unui roman scris de Frédéric Vitoux și premiat de Academia Franceză, Dolce far niente spune o poveste despre Stendhal, Rossini și Italia fărîmițată a anului 1816. Un film splendid de epocă îmbinînd politica, poezia, muzica și intrigile amoroase, în care vezi și asculți vizitii recitînd din Petrarca, slujnicuțe cu voci deosebite și briganzi iubitori de operă, realizat impecabil, atipic pentru filmografia regizorului, dar purtînd în același timp amprenta lui inconfundabilă. În timpul proiecției l-am putut zări cu coada ochiului chiar pe Nae Caranfil, așezîndu-se din cînd în cînd la capătul rîndului nostru, curios, probabil, și el cum se vede astăzi filmul, la aproape 30 de ani de la premieră. Nu cred să-l fi dezamăgit.