Miracolul din 1685

 

Îmi tot apare reclama unui concert de la Ateneu, prilejuit de împlinirea a 340 de ani de la nașterea lui Bach. În iarna de acum 40 de ani, pe cînd eram în clasa a douăsprezecea, tata îmi atrăgea atenția asupra unui articol al Anei Blandiana din România literară, apărut în rubrica Atlas în numărul din 31 ianuarie 1985. Vorbea acolo despre tricentenarul a trei dintre marii compozitori ai barocului. M-am întrebat cum a putut fi acel an 1685, capabil să-i nască pe toți trei. Cum s-au mișcat astrele pe cer și cum s-au copt fructele, cum s-au urmat anotimpurile și au legat roadele în acel an în stare să izbucnească în lume asemenea izvoare de frumusețe? Cărțile de istorie nu ne spun aproape nimic – tabelele lor de dezastre sînt albe – nu au avut loc nici războaie, nici molime, nici cataclisme naturale. Un an anonim, banal, oarecare, un an neînregistrat de cronici și neclamat de anale, un an care și-a folosit toate resursele de voință și de forță, de geniu și de credință pentru a-i naște pe ei, pentru a izvorî imensele fluvii de armonie care curg de atunci peste lume. Un an anonim? Dar el se numește cu trei dintre cele mai strălucitoare numele ale miracolului: Bach, Händel, Scarlatti. 300 de ani mai tîrziu, într-un București înghețat, întunecat și mohorît, nu se întîmpla niciun miracol. Redeschiderea școlilor după vacanța de iarnă se amînase, mașinile personale nu mai aveau voie să circule, tremuram în apartamentul cu țurțuri la ușa de la balcon, se oprea des lumina și învățam pentru bac și facultate la lumînare. Dar atunci cînd era curent, puneam cîte un disc la pickup, învățam mai bine cu muzică, iar muzica lui Bach era mereu liniștitoare și dătătoare de speranță. În primăvara care a venit în cele din urmă, am împlinit 18 ani și viața avea să se precipite într-un ritm amețitor. Am clipit și au trecut 40 de ani. Au trecut deja 18 ani de cînd nu-l mai am pe tata. Toate s-au schimbat, numai muzica lui Bach, ca și a lui Händel și a lui Scarlatti, rămîn să păstreze armonia lumii.

Mesaje din Franța

 

În 30. Antologie aniversară, publicată în toamna aceasta de Editura Paralela 45 la aniversarea a 30 de ani de viață, am remarcat o felicitare din Franța, de la scriitorul Daniel Pennac, prezent cu trei cărți în portofoliul editurii. Mesajul vine la peste 40 de ani de la alt mesaj primit de la un artist din Franța, pictorul Édouard Pignon, trimis revistei Secolul 20 la împlinirea vîrstei de 20 de ani. Legăturile culturale cu Franța, atunci și acum, sînt cele mai bune dovezi că aparținem aceleiași civilizații fără frontiere, reale sau imaginare.

 

Trei zile care mi-au schimbat lumea

 

21 decembrie 1989

Dimineaţa cînd am plecat de-acasă, i-am spus mamei că se va întîmpla ceva foarte important pentru România şi că eu voi lua parte la acel eveniment istoric. La fabrică, am fost anunţaţi că vom merge la un miting în Piaţa Palatului. Am fost urcaţi în autobuze şi l-am auzit pe A. acuzînd studenţii de tulburările din ţară şi arătînd spre mine. Am nimerit lîngă Vali, în dreptul străzii Ministerului, de unde nu vedeam nimic, dar auzeam totul la megafoane. Ceauşescu îşi începuse discursul şi după primele minute i-am spus lui Vali că mi-e silă. M-am uitat la ceas. Era 12 şi 31 de minute. La scurt timp s-a auzit o explozie şi apoi lumea a încept să ţipe. Am fost printre primii care au luat-o la fugă, de teamă să nu fim călcaţi în picioare de mulţimea care venea alergînd în dezordine spre noi. Prin nu ştiu ce noroc, am nimerit o poartă deschisă şi ne-am pomenit în Magheru, unde viaţa îşi urma cursul normal. Alergam şi le răspundeam celor care ne întrebau, că nu ştim nimic. În Piaţa Cosmonauţilor locuia unchiul lui Vali, Florin. Nu ne-am oprit din alergare pînă nu ne-am văzut în casă. Stupoare! Ceauşescu îşi continua discursul televizat de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. Am stat acolo pînă după-amiază şi cînd ne pregăteam de plecare, am auzit din stradă primele scandări Jos Ceauşescu! Am luat-o pe jos pînă pe Ştefan cel Mare la staţia de metrou şi de acolo spre casele noastre. La Europa Liberă se vorbea numai despre mitingul eşuat al lui Ceauşescu.

 

22 decembrie 1989

În autobuzul 100, un coleg de la Metrologie ne spunea despre morţii din noaptea trecută şi nimeni nu avea curajul să i se alăture. Am mers într-o tăcere asurzitoare, de parcă acel om nu exista. Pentru a nu ne ralia celor care treceau pe stradă dinspre Fabrica de Oxigen, maistrul B. striga la noi să băgăm înapoi capul la cutie. Veniţi cu noi auzeam de la fereastra laboratorului chimic, dar foarte puţini le-au răspuns chemării. Ne-au dat drumul acasă pe la 11. În drum am trecut pe la Poşta Titan şi am luat România liberă şi Săptămîna. Nu mă gîndeam atunci că sînt ultimele ziare ale epocii Ceauşescu. Cînd am ajuns în holul blocului, l-am auzit pe Niki despre apariţia lui Dinescu şi a lui Caramitru la televizor. Am urcat într-un suflet. La radio vorbea Ana Blandiana. Am plîns atunci mult. Aveam doar 22 de ani şi trăisem pînă atunci sub tabloul tutelar al lui Ceauşescu. Nu credeam că este posibil altfel. Nu speram să pot scăpa şi nu îmi imaginam cum ar fi viaţa fără Ceauşescu. Plîngeam eliberat de frică, ca un deţinut născut în închisoare şi care vedea pentru prima dată lumina de afară.

 

23 decembrie 1989

Primul birou în care am intrat a fost sediul organizaţiei de bază. Am aruncat pe jos colecţia Munca de partid şi am călcat-o în picioare. Am luat un steag, am decupat stema şi mi l-am pus ca pe un poncho. Aşa am plecat împreună cu Tănţica de la Chimic, Lulu de la Electrofizic şi Sanda de la Metrologie. La o alimentară de la Granitul am cumpărat pîine şi salam pentru soldaţii care apărau Televiziunea. În tramvai fluturam pe geam steagul şi făceam semnul victoriei unor oameni necunoscuţi care îmi răspundeau cu acelaşi entuziasm. Nu mai văzusem atîta bucurie pe străzile Bucureştiului niciodată. Am coborît la Perla şi am pornit pe Dorobanţi spre TVR. Cît a durat drumul am tot rupt bucăţi din steag pentru că oamenii pe care îi întîlneam doreau să-şi pună brasarde tricolore. Ultima bucată mi-am pus-o eu pe braţ. Dintr-un camion se împărţeau primele exemplare libere din România liberă. În Piaţa Dorobanţi, un tanc. Soldaţii ne-au împiedicat să mai înaintăm, aşa că fetele le-au dat lor salamul şi pîinea. Mă întîlnesc cu Dinulescu, asistentul de la Ceramică. Am rămas în piaţă cu convingerea că nu vom reuşi decît împreună, aşa cum avea să spună peste un an Alianţa Civică. Pornim înapoi spre Ştefan cel Mare şi auzim rafale de automat dinspre Liceul Caragiale. Ne refugiem în scara unui bloc şi scena se repetă de cîteva ori pînă cînd coborîm în staţia de metrou. Anul care a urmat avea să îmi producă foarte multe deziluzii, dar ceea ce am trăit în zilele lui decembrie ’89 îmi dă convingerea că am luat parte la o revoluţie adevărată.

Putem, de dragul democrației, să distrugem democrația?

 

Politicianei căreia i s-a refuzat candidatura la alegerile prezidențiale îi sînt străine noțiuni ca democrația, civilizația sau dialogul. În toate ieșirile publice din ultimii ani a susținut că este deținătoarea adevărului absolut, singurele argumente fiind răcnitul, departe de orice ar putea fi catalogat drept limbaj articulat, jignirile și pumnul, cum a fost cazul de acum 3 ani din comuna Răchiteni, județul Iași. Cei care îi iau apărarea în numele democrației, uitînd de vizitele slugarnice la ambasada Rusiei, adevărate acte de trădare națională, ar putea deveni în scurt timp de la accederea la putere a acestei politiciene deținuți politic. Nu am nici cea mai mică îndoială că se vor repeta abuzurile din perioada guvernării legionare, iar referirile pe care le-a făcut la adresa evreilor ne arată explicit direcția în care vor merge lucrurile. Fac ceva pe mandatul UE și mă întorc în România (și implicit pe voturile celor care au trimis-o acolo) a fost reacția politicianei. Hitler a ajuns la putere în 1933 în urma unor alegeri democratice. De democrație putem scăpa într-o zi, de totalitarism mult mai greu și cu prețul prea multor vieți. Sîntem gata să mai experimentăm o dată?

Începuturile P.E.N. Club România

Cartea profesorului universitar Dan Horațiu Popescu, apărută în 1922 la Editura Universității din Oradea, este o premieră în cercetarea românească. Nimeni nu s-a ocupat pînă acum de istoria P.E.N. Club-ului român. O poveste captivantă care se citește ușor, ca un roman, cu personaje care mai de care mai interesante, începînd cu Marcu Beza, consulul general al României la Londra, cel care a înființat centrul român la numai un an după apariția celui Internațional. O contribuție importantă a avut Regina Maria prin eforturile de racordare a României la complexitatea vieții politice și culturale din Europa anilor interbelici (pag.15). Pe parcursul lecturii ne vom mai întîlni cu Catherine Dawson Scott, scriitoarea engleză care înființase P.E.N. Club în 1921 și cu John Galsworthy, primul președinte al clubului și viitor cîștigător al Nobelului pentru literatură. Dintre scriitorii români implicați în organizarea filialei române, se disting I. Al. Brătescu-Voinești, Vasile Pârvan, Emanoil Bucuța. Un caz aparte îl reprezintă Nicolae Iorga, deși primul român membru de onoare al P.E.N. Club-ului Internațional, a evitat să participe la dezvoltarea centrului român din considerente istorico-politice. În dedicația pe care Dan Horațiu Popescu a avut gentilețea să mi-o scrie pe pagina de gardă, vorbește despre această carte ca fiind prima parte a unei aventuri scriitoricești și de cercetare. Este un act de generozitate făcut P.E.N. Club-ului, istoriei literare și literaturii române în genere, pentru care toți cei interesați de aceste lucruri trebuie să îi fim recunoscători.

 

 

Marcu Beza (1882-1949)

 

De numele lui Marcu Beza se leagă înființarea PEN Club România. Scriitor și diplomat de origine aromână, născut la 30 iunie 1882 la Kleisoura, în Grecia, studiază Literele și Filosofia la București. Era consul general al României la Londra cînd s-a înființat PEN International în 1921, iar peste un an pune bazele Centrului Român al PEN. Venirea comunismului a însemnat excluderea sa din Academia Română în 1948, unde era membru corespondent din 1923, murind la scurt timp, la 6 mai 1949, la București. A locuit pe strada Berzei nr. 17, într-o casă al cărei parter este acum de vînzare. Spre deosebire de principiile pe care le-a susținut la înființarea PEN Club România, valabile și astăzi și care nu vor fi niciodată negociabile.

cîtă viață

 

în casele însemnate 

cu numele celor care le-au locuit 

le aud pașii 

vocile

anii în care au stat acolo 

curg ca imaginile de pe fereastra vagonului de tren 

îmi vine să-mi scot pălăria 

și să-i salut

Cărțile de la anticariat

Îmi place să iau cărți de la anticariat. Pentru că au o viață în spate, rafturi pe care au stat și mîini prin care au trecut, poate semne lăsate de cei care le-au citit sau dăruit. Așa că mă bucur că am preferat să aștept reintarea în stoc a romanului epistolar scris de I. Negoițescu și Radu Stanca, apărut la Albatros în 1978, chiar dacă a fost reeditat de curînd într-o ediție necenzurată. Pentru că am avut o surpriză frumoasă, cartea care a aparținut unui cuplu, Simona și Dorel, fiind semnată de Ion Negoițescu.