Un poem de Louise Glück

Am căutat poeme scrise de Louise Glück după momentul anunțării cîștigătorului Premiului Nobel pentru Literatură. Mi-a plăcut chiar primul pe care l-am găsit, el deschide o colecție de poeme apărută în 2004, și l-am tradus în română.

O închipuire

Am să-ți spun ceva: în fiecare zi

mor oameni. Și ăsta e doar începutul.

Zilnic, în casele de pompe funebre, se nasc văduve noi,

noi orfani. Stau cu mîinile împreunate,

încercînd să se decidă în privința noii vieți.

Apoi, la cimitir, unii dintre ei

pentru prima oară. Le e teamă să plîngă,

alteori să nu plîngă. Cineva se apleacă,

șoptindu-le ce să facă mai departe, ceea ce ar putea însemna

rostitul cîtorva vorbe ori

aruncarea unor bulgări de pămînt peste mormîntul deschis.

Și după toate astea, fiecare se întoarce acasă,

iar casa este deodată plină de vizitatori.

Văduva stă pe canapea, foarte solemnă,

așa că oamenii se aliniază pentru a se apropia de ea,

uneori îi iau mîna, alteori o îmbrățișează.

Ea găsește cîte ceva de spus fiecăruia,

mulțumindu-le, mulțumindu-le că au venit.

În inima ei, ar vrea să plece.

Vrea să fie înapoi la cimitir,

înapoi în rezerva de spital. Știe

că nu e posibil. Dar e singura ei speranță,

dorința să se întoarcă. Doar puțin,

nu atît de demult cum ar fi căsnicia, primul sărut.

A Fantasy

I’ll tell you something: every day

people are dying. And that's just the beginning.

Every day, in funeral homes, new widows are born,

new orphans. They sit with their hands folded,

trying to decide about this new life.

Then they're in the cemetery, some of them

for the first time. They're frightened of crying,

sometimes of not crying. Someone leans over,

tells them what to do next, which might mean

saying a few words, sometimes

throwing dirt in the open grave.

And after that, everyone goes back to the house,

which is suddenly full of visitors.

The widow sits on the couch, very stately,

so people line up to approach her,

sometimes take her hand, sometimes embrace her.

She finds something to say to everbody,

thanks them, thanks them for coming.

In her heart, she wants them to go away.

She wants to be back in the cemetery,

back in the sickroom, the hospital. She knows

it isn't possible. But it's her only hope,

the wish to move backward. And just a little,

not so far as the marriage, the first kiss.