Linia subțire

Robert Şerban, Cinema la mine-acasă, Editura Cartea Românească, 2006

Se spune că poezia trebuie citită în gînd, că numai astfel i se pot pătrunde tainele, iar plăcerea celui care o citeşte este maximă. Orice tălmăcire cu voce tare ar face să îi scadă din inefabil. „Cinema la mine-acasă”, volumul lui Robert Şerban, apărut la Cartea Românească în 2006, contrazice această prejudecată. Vocea omului de televiziune reuşeşte să reţină atenţia ca şi cum ai asculta o piesă de teatru radiofonic, iar muzica lui Ilie Stepan însoţeşte discret discursul poetic şi se pliază perfect pe atmosfera sugerată de cuvinte.

Robert Şerban îşi împarte cartea în cinci cicluri, Poezia, Lupta, Dragostea, Viaţa şi Prietenia. Poemele ar fi putut face parte fiecare din alt capitol, existînd un fir conducător care le uneşte într-un tot unitar. O linie subţire, linia de demarcaţie dintre viaţă şi moarte, motto-ul luat de la poetul Ion Chichere, fiind sugestiv: „ce e grozav este că suntem morţi / cu aceeaşi putere cu care suntem vii”.

Încă de la primul poem (Ca să pot scrie), moartea este prezentă pe masa de scris: „scriu repede-repede şi apăsat / iar cuvintele umplu / coala subţire / cum bulgării de pământ / un mormânt proaspăt”.  Moartea despre care scrie Robert Şerban nu este nici hulită cu violenţă ca la Mircea Dinescu, nici acceptată cu resemnare: „scriu despre moarte / cu uşurinţa cu care înfig cuţitul de la doi / paşi” (Din apropiere) sau „cred în steaua mea / pe care tocmai o văd / cum cade / fără zgomot” (Crez). Moartea trăieşte între coperţile acestei cărţi. Trăieşte în gesturi, în detalii, cum ar fi bocetul femeii care mătură frunzele în curtea dintre blocuri „şi sunt sigur că e o femeie / şi nu altceva / fiindcă doar ele jelesc întotdeauna / într-un fel sau altul / morţii” (Bocet). Amintirea revoluţiei trăite ca militar în termen personifică şi ea moartea, „îmbăţoşată şi revoluţionară”.

Altă prezenţă, de data aceasta mai difuză, dar repetîndu-se tot ca un leit-motiv, este singurătatea. Copilul care se ascunde în clopotul mare al bisericii, rugîndu-se să nu moară nimeni şi să nu fie nici sărbătoare, este copleşit de „limba care atârnă imobilă şi ucigătoare” „în clopotul cel mare e negură / dar simt cum palpită o singurătate mai groaznică decât a mea” (Mă ascund). Singur este şi bărbatul din majoritatea poemelor de dragoste. El priveşte femeile de cele mai multe ori de pe margine, erotismul gesturilor şi al privirilor desfăşurîndu-se cu maximă intensitate interioară: „privesc în revista pe care doamna o răsfoieşte grăbită / de câteva ori / îmi vine să-i spun / stai, stai puţin / dar nu atunci când hârtia se umple de imagini colorate / ci când buzele şi limba îi umezesc degetul / cu care dă paginile mai departe” (Instantaneu) sau „acasă / în singurătate / sau alături de vreo femeie / plâng uneori la filme” (Cinema la mine-acasă). Acut şi terifiant se manifestă singurătatea în poemul „Femei”: „o femeie singură / alta cu un copil / o alta cu un câine / alta singură / alta cu un bărbat / alta singură / alta singură / alta singură / alta singură / alta singură”. Distanţa dintre el şi ea este foarte bine redată în „Scrisorile lungi”: „primesc de la tine scrisori lungi / cu puţine cuvinte / cum numai fetele sărace ştiu să scrie / ... / nu ţi-am răspuns niciodată / iar pâinea pe care ţi-o aduce în fiecare zi poştaşul / nu are expeditor”. 

Viaţă, moarte, dragoste, singurătate. Nu putea lipsi Dumnezeu, chiar dacă El nu vorbeşte cu nimeni: „nu-mi fac sânge rău / fiindcă aud că Dumnezeu nu vorbeşte cu nimeni / despre nici unul dintre noi” (Dumnezeu nu vorbeşte cu nimeni). Singurătate, dragoste, moarte, viaţă. Toate adunate în gesturi observate cu fineţe de ceasornicar: „am să-mi las câteva zile / obrajii nebărbieriţi / nu din comoditate / nu din frondă / ci fără nici un motiv / aşa cum câteodată / las să-mi treacă viaţa” (Gest). Robert Şerban ne invită în universul lui interior, să urmărim un film despre noi, la urma-urmei. Nu rataţi această şansă.

29 ianuarie 2007