Pădurea spînzuraților sau Cum să faci un spectacol poetic, dramatizînd un roman

Festivalul Național de Teatru, aflat în plină desfășurare la București, propune printre multele spectacole obligatoriu de văzut, adaptarea pentru scenă a romanului Pădurea spînzuraților. Am văzut spectacolul la începutul acestui an și am rămas impresionat. Timp de trei ore și jumătate am trăit acțiunea de pe scenă ca și cum aș fi fost personaj în piesă. Am scris atunci următorul text:

Liviu Rebreanu revine la Teatrul Național, acolo unde a fost în două rînduri director, cu un spectacol gîndit de Radu Afrim. Un experiment-eveniment dus de multe ori la limita suportabilității, prin care toți cei implicați în realizarea lui celebrează centenarul cu rafinament și inteligență. Aflat la granița dintre arte, ne oferă un amestec de teatru, poezie și dans, cu efecte vizual-sonore multimedia.

Excelentă ideea unui dialog între Apostol Bologa și conștiința lui, o partitură interpretată la patru mîini de Alexandru Potocean și Marius Manole. Ei dau substanță unui personaj complex, în care lupta dintre datoria de militar și frățietatea cu soldații români din tabăra adversă este cheia de boltă a romanului. Am intuit trimiteri discrete atît la Portretul lui Dorian Gray, cît și la personajele shakespeariene.

Original este personajul generalului Karg, prototipul militarului sever, fără sentimente și emoții, care apare ca o uniformă fără cap. Istvan Teglas, cel care îi dă viață și locotenetului Varga, susține rolul printr-o voce puternică și memorabilă. Face, de asemenea, un rol bun Richard Bovnoczki, chiar dacă am avut de-a lungul spectacolului tentația de a-l compara cu Liviu Ciulei, un căpitan Klapka greu de egalat.

Ca în orice război, prezența feminină din spatele frontului are importanța ei. Mama lui Bologa, jucată impecabil de Natalia Călin, adolescenta Ilona, personaj susținut de jocul inteligent al Ralucăi Aprodu și frivola Marta (Ada Galeș). Ca emoție, deasupra tuturor, Teodora Purja și doinele ei răscolitoare.

Scenografia lui Cosmin Florea completează jocul actorilor, amplificînd momentele de tensiune, așa cum sînt trunchiurile de copaci care coboară în scenă și se transformă în clopote. De altfel, decorurile sînt, în multe dintre scene, ele însele personaje. Cum ar fi casa care însoțește tot spectacolul, mai întîi bar unde se distrează adolescenții de azi (și numit The Hanged!), apoi casa părintească din Parva și casa groparului din Lunca, tatăl Ilonei. Sau chipul lui Dumnezeu de pe acoperișul casei, care tutelează partea a doua a spectacolului.

           

Tehnologia secolului XXI apare la scenele de interior, cînd pe un ecran mare putem vedea și asculta jocul actorilor ca la cinema. Tocmai această imagine, interpusă între actori și public, duce la o intimitate mai mare cu trăirile personajelor, replicile lor fiind de multe ori spuse doar din priviri. Imaginile alb-negru ne duc cu gîndul la fimul lui Liviu Ciulei, premiat la Cannes în 1965.

Radu Afrim a ales și universul sonor care ne însoțește pe durata întregului spectacol. Teodora și Lenuța Purja, rapsozi populari din Bistrița-Năsăud, județul natal al lui Rebreanu, interpretează niște doine cutremurătoare, așa cum am mai ascultat în expoziția itinerantă organizată de Muzeul Memoriei, înregistrări din tranșeele primului război mondial.

Trimiterile la actualitate punctează cînd și cînd, așa cum se întîmplă cu imaginile de la mitingul din 10 august 2018, aducîndu-ne aminte că istoria se repetă mereu. Iar la sfîrșit plutește peste întrega sală întrebarea: Încotro mergem?, însoțită de imaginea lui Iisus care închide ochii. Un spectacol extrem de intens emoțional despre care se va vorbi cu siguranță ani de zile. O candidatură serioasă la apropiatele premii UNITER.

P.S. La premiile UNITER din mai, Natalia Călin a fost aleasă Cea mai bună actriță în rol secundar, Alexandru Potocean a fost nominalizat la categoria Cel mai bun actor în rol principal, Cosmin Florea a fost nominalizat la categoria Cea mai bună scenografie, iar întregul spectacol Pădurea spînzuraților a fost nominalizat la categoria Cel mai bun spectacol.