Grieg și minerii

Există cu siguranţă două Românii. Două lumi diferite, trăind în paralel şi de multe ori neştiind una de cealaltă. Întîmplarea face să împartă acelaşi timp şi același spaţiu. Două culoare distincte, despărţite de un zid gros şi impenetrabil. Oameni care totuşi respiră acelaşi aer, îşi fac de multe ori cumpărăturile în aceleaşi magazine, fără să se vadă unii pe alţii, într-o indiferenţă totală. De o parte civilizaţia, buna creştere, educaţia, de cealaltă grobianul, grosolanul, mitocănia.

Mi-am reamintit de această dihotomie zilele acestea, cînd se desfăşoară în Bucureşti Festivalul George Enescu. Prima ediţie organizată după revoluţie, în 1991, putea însemna revenirea culturii române, eliberată de chingile politicii comuniste, în rîndul importantelor culturi europene. România civilizată îşi reclama locul pierdut şi nu putea s-o facă mai bine decît sărbătorind un mare muzician român care aparţinea deja patrimoniului universal.

Cealaltă Românie, ascunsă în subteranele întunecoase, departe de orice informaţie corectă şi nepărtinitoare, năvălea atunci în capitală pentru a da jos guvernul. Ştia drumul de la precedentele trei excursii în Bucureşti, cînd manifestaţiile opoziţiei ajunseseră să deranjeze atît de mult oligarhia fesenistă. În Piaţa Victoriei, minerii spărgeau uşile şi ferestrele clădirii Guvernului în căutarea sîngelui. În Piaţa Palatului, la Ateneu, se cînta Concertul pentru pian şi orchestră de Edvard Grieg, în faţa unui auditoriu care părea total detaşat de ceea ce se întîmpla la doar cîteva sute de metri distanţă. Pianul şi bîta împărţeau lumea românească încă o dată în două. Am ascultat acel concert pe canalul 2 al Televiziunii Române, la Sportul alb-negru din bucătărie, preferînd la rîndu-mi delicateţea muzicii, violenţelor transmise tot în direct pe primul canal.

După 14 ani, peisajul în care se desfăşoară festivalul este foarte mult schimbat. Bucureştiul nu mai este pîndit de pericolul unor noi invazii barbare, iar melomanul poate merge liniştit la concert, în cazul în care a fost prevăzător şi a cumpărat biletele cu mult timp înainte. Singurul pericol care îl paşte este să fie claxonat de o maşină germană de ultimul tip, din care şoferul grăbit îi aruncă o înjurătură printre dinţi, însoţită de o manea ascultată cu volumul dat la maxim.

Septembrie 2005