Iustin Panţa sau echilibrul absent

Am aflat despre poezia lui Iustin Panţa din primul lui volum, „Obiecte mişcate”, apărut la Editura Eminescu în 1991. Cartea luase premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor. Ceea ce m-a frapat de la bun început a fost alternanţa dintre poezie şi proză, cele două planuri ale textelor sale care se întrepătrund şi se completează ca instrumentele dintr-o orchestră. Partidele de coarde şi de alămuri cîntînd împreună o simfonie.

Odată cu apariţia celui de-al doilea volum, „Lucruri simple sau echilibrul instabil” (Editura Euphorion, Sibiu, 1992), se deschide ciclul „echilibrelor” lui Iustin Panţa. Continuat cu „Familia şi Echilibrul indiferent” (Editura Arhipelag, Tîrgu-Mureş, 1995) şi „Banchetul – echilibrul stabil” (Editura Albatros, 1998).

În întîiul cuvînt înainte al „Familiei”, Iustin Panţa justifică, în manieră ludică, amestecul de poezie şi proză prezent şi în acest volum: „Autorul acestor rînduri trebuie să ştii că, mai întîi de toate a dat viaţă unui puşti, unui puradel, acum de cîţiva anişori, a cărui îndeletnicire preferată este joaca nevinovată cu manuscrisele tatălui. Aşa că într-o bună zi, copilul a luat două manuscrise şi le-a amestecat după cum i-a fost voia. Ca dovadă şi cele două titluri ale cărţii: unul înainte de „şi” altul după „şi”. (...) Editorul, necitind, fireşte, manuscrisul, l-a trimis la tipar, bazîndu-se pe un oarecare prestigiu şi pe o şi mai oarecare omenie a autorului.” Iar în al doilea cuvînt înainte, îşi mărturiseşte profesiunea de credinţă: „Şi ca să revenim la literatură: mai pot exista cele două blocuri (militare, îmi iau libertatea s-o spun) dintre poezie şi proză? Eu cred că „războiul rece” a contenit şi pe tărîmul acesta. Cînd genul epic şi cel liric vor fi constrînse (constrînse? cine ştie, ele poate se atrag, se seduc de mult) să se împrietenească, nu va fi exclus mariajul lor, să copuleze deci – atunci fi-va de văzut: dolofani vor fi pruncii?”

Între timp, în 1994 apărea la Editura Litera volumul „Limitele puterii sau mituirea martorilor”, scris în colaborare cu Mircea Ivănescu, poetul, sibian şi el prin adopţie, căruia Iustin Panţa i-a datorat foarte mult.

„Manual de gînduri care liniştesc / Manual de gînduri care neliniştesc” (Editura Cartea Românească, 2000) este ultima apariţie editorială antumă a lui Iustin Panţa, victima unui cumplit accident rutier în toamna anului 2001, cînd încă nu împlinise 37 de ani.

Prima carte postumă a poetului este „Cealaltă obişnuinţă”, apărută în 2002 la Editura Dacia din Cluj, o selecţie care cuprinde şi ciclul inedit cu acelaşi titlu.

Anul trecut, Editura Vinea l-a omagiat pe poet printr-o antologie de autor în două volume care păstrează titlul volumului de debut, „Obiecte mişcate”. Astfel, poezia lui Iustin Panţa se impune definitiv în literatura română, împlinind proorocirea lui Mircea Martin de pe coperta cărţii de debut: „Un poet de care se va vorbi, sînt sigur, şi în mileniul următor.”

Lucrurile simple rămase în urma femeii iubite, eşarfa vişinie, bomboniera, vaza din sticla albă (leit-motive ale poeziei lui Iustin Panţa) te urmăresc mult timp după ce ai pus cărţile înapoi în bibliotecă. Îţi dai seama că-ţi lipsesc. Cum lipsesc şi cărţile pe care, probabil, le-ar mai fi scris.

Ianuarie 2004

Bicicleta lui Nicuță Tănase

              Am găsit zilele trecute, printre lucrurile scoase la vînzare de un pensionar care încearcă să mai cîştige un ban, o carte de Nicuţă Tănase. Se numea „Carte de explicare a viselor” şi părea la prima vedere o carte din domeniul astrologiei. Nu numai la prima vedere, atîta timp cît am găsit-o pe internet într-un site ce se ocupa tocmai despre această pseudo-ştiinţă. Numai cine nu a auzit de el ar crede că Nicuţă Tănase putea să scrie o carte „serioasă” despre vise.

            Am aflat despre numele lui citind, pe cînd eram elev în şcoala generală, o carte care m-a impresionat: „Răpirea ucenicului nevrăjitor”. Un amestec fermecător de intrigă poliţistă şi umor de calitate, ambalate frumos într-o poveste pentru copii. Am fost tentat să citesc şi cealaltă carte de Nicuţă Tănase pe care o aveam în bibliotecă şi am descoperit în lectura volumului „Fără minuni, Doamne!” plăcerea de a recunoaşte acelaşi stil sprinţar şi direct care te captivează încă de la primele rînduri.

            Mai tîrziu am găsit în anticariate alte două volume semnate de acelaşi autor: „M-am făcut... tată mare” şi „Fără înger păzitor”. Bucuria lecturii m-a cucerit din nou. Talentat pînă în vîrful creionului, reuşea de la primele pagini să-ţi capteze curiozitatea. Se întîmpla adeseori să nu mai laşi cartea din mînă. Stilul scriiturii sale, persiflant şi ironic, îl asemăna cu Ion Băieşu sau cu Radu Cosaşu (cu a sa cronică a lui Belphegor). Îmi amintesc şi de rubrica lui permanentă din ediţia de sîmbătă a „Informaţiei Bucureştiului”. Singurul ziar de prînz din perioada comunistă găzduia peripeţiile unei biciclete prin Bucureşti, povestite cu atîta talent narativ de Nicuţă Tănase. Era viaţa de zi cu zi observată cu umor şi cu duioşie, în contrast total cu „seriozitatea” articolelor politice şi sociale care înnegreau coloanele ziarului.

            Nu am reuşit însă niciodată să aflu ceva despre viaţa scriitorului, cu excepţia destăinuirilor din „Fără înger păzitor sau Cum am devenit scriitor”. Absent din viaţa publică, fără apariţii la televiziune, Nicuţă Tănase moare în 1986 la numai 62 de ani, într-o perioadă cînd cultul personalităţii atingea cele mai înalte culmi imaginabile şi cînd nu mai era permis nimănui altcuiva să fie omul zilei.

            După revoluţie, numele lui Nicuţă Tănase a fost uitat cu totul. Pe internet, în afara site-ului de astrologie, scriitorul mai este de găsit pe listele unor anticariate virtuale. Fără biografie, fără bibliografie. Un scriitor peste care s-a aşezat pe nedrept uitarea. Şi din literatura căruia, dacă se scutură zgura realismului socialist (inevitabilă pentru un autor provenit, totuşi, din mediul proletar), rezistă pînă astăzi pagini întregi. Cred că reeditarea unei cărţi cum ar fi „Fără minuni, Doamne!”, i-ar aduce postum noi generaţii de cititori.

            Dacă mă gîndesc cu nostalgie la perioada adolescenţei şi a primilor ani de studenţie, acest lucru i se datorează şi bicicletei fermecate a lui Nicuţă Tănase. De care mi-e dor şi pe care aş mai vrea s-o ascult povestind cu talent despre Bucureşti şi oamenii lui.

Octombrie 2003