A făcut mare vîlvă în această vară, dezvăluirea lui Günter Grass, făcută în
cartea autobiografică „Beim Häuten der Zwiebel” (Decojind ceapa), că în
adolescenţă s-a înrolat voluntar într-o divizie SS. Ajuns la aproape 80 de ani,
se pare că scriitorul german a dorit să se împace cu propria conştiinţă. Asta dacă
nu cumva, a vrut doar puţină publicitate în jurul numelui său. A obţinut mult
mai mult decît atît, fiind voci care îi cer chiar returnarea Premiului Nobel
pentru Literatură, obţinut în 1998. Privind biografia lui Grass, întîmplarea de
la 17 ani pare un accident. A fost toată viaţa un militant de stînga, critic la
adresa regimurilor care s-au perindat la conducerea Germaniei Federale. Aşadar,
faţă de 1944, un an tulbure al celui de-al doilea război mondial, atitudinea sa
a suferit o schimbare radicală. În aceste condiţii, i se poate imputa lui Grass
o greşeală de tinereţe şi să i se nege toate meritele (inclusiv literare!)?
Cazul se aseamănă foarte
mult cu ceea ce a încercat să facă cu Mircea Eliade şi Emil Cioran, jurnalista
franceză Alexandra Laignel-Lavastine. Publicînd în 2002, la Paris, cartea „Cioran,
Eliade, Ionesco, L’oubli du fascisme” (Uitarea fascismului), autoarea insistă
pe trecutul pătat al celor doi, care au cochetat în tinereţe cu mişcarea
legionară, acuzîndu-l şi pe Eugen Ionescu pentru omisiune de denunţ. Ajunşi la
maturitate, atît Eliade, cît şi Cioran şi-au recunoscut păcatele tinereţii. Iar
Ionescu a militat pînă la sfîrşitul vieţii pentru democraţie şi împotriva
totalitarismelor de orice fel. Militanţii marxişti vedeau în „Rinocerii”, de
pildă, o critică a extremei drepte, cînd de fapt comuniştii nu erau cu nimic
mai buni.
Faţă de intelectualii care
au simpatizat sau chiar au colaborat cu regimul sovietic şi cu alte regimuri
comuniste, opinia publică din Occident a fost întotdeauna mai înţelegătoare.
Această dublă măsură în judecarea faptelor îşi are explicaţia în „gauchismul”
intelighenţiei vestice, mai ales franceze, capabilă să se alieze cu extrema
stîngă doar pentru a i se opune celei de dreapta. Dar n-au fost numai motive
ideologice în apropierea de ideile comuniste, ci şi unele mult mai pămînteşti,
legate de mărinimia sovieticilor în răsplătirea celor care făceau propagandă
regimului criminal instaurat de Lenin şi Stalin. Scriitorul şi publicistul
american Stephen Koch, în cartea sa „Double Lives: Stalin, Willi Münzenberg and the
Seduction of the Intellectuals” (Sfîrşitul inocenţei. Intelectualii din Occident
şi tentaţia stalinistă), vorbeşte despre felul în care serviciile secrete au
manipulat şi s-au folosit de nume mari ale intelectualităţii vest-europene,
pentru a face propagandă comunistă. Louis Aragon, André Gide, Romain Rolland, George
Bernard Shaw, André Malraux, Jean-Paul Sartre sînt doar cîteva exemple de
colaboraţionişti ai lui Stalin, oameni care prin prestigiul lor au cauţionat o
dictatură sîngeroasă. Au existat scriitori care au crezut sincer în ideile
comuniste şi mergînd în U.R.S.S. şi-au schimbat opiniile. Panait Istrati
vizitează patria comunismului în anul 1929 şi la întoarcere scrie cartea „Vers l'autre flamme” (Spovedania unui
învins), în care radiografiază nemilos realităţile vieţii sovietice. Este
etichetat ca fascist.
Revenind
la Günter Grass, lui nu i se iartă un teribilism al adolescenţei, în timp ce
marii scriitori colaboratori ai stalinismului sînt neclintiţi pe soclurile lor.
Şi se pune problema legitimităţii Premiului Nobel luat de Grass, pe care un
spirit liberal ca Mario Vargas Llosa (apărător în acest scandal al scriitorului
german, unul dintre puţinii), în ciuda talentului scriitoricesc incontestabil,
nu-l va lua niciodată. Quot erat demonstrandum.Eseu apărut în Cuvîntul nr. 12/2006
Postări
