Străzile au amintiri cu scriitori

Din notele mele de lectură: Gib I. Mihăescu mort la 41 de ani, după un sejur la mare. Sicriul purtat pe umeri de Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, Pamfil Şeicaru şi Ovidiu Papadima. La înmormântare s-a prezentat la Drăgăşani şi Cella Delavrancea, ca admiratoare a scriitorului. Recunoaşterea valorii. Solidaritatea de breaslă. Unde mai întâlneşti azi aşa ceva? Ion Lazu, autorul acestor rînduri, este contrazis chiar de Ion Lazu, care a avut iniţiativa de a fixa plăci memoriale pe casele unde aceştia au locuit. 160 la număr, faţă de 60 cîte pusese Uniunea Scriitorilor în ultimii 60 de ani. Odiseea plăcilor memoriale (Editura Biblioteca Bucureştilor, 2012) este periplul pe care Ion Lazu l-a făcut de-a lungul şi de-a latul Bucureştiului, lovindu-se adeseori de amnezia, răutatea sau indiferenţa vecinilor, a noilor proprietari sau chiar a familiilor scriitorilor. Alteori, schimbarea înfăţişării oraşului a făcut ca unele locuri să dispară definitiv. Din generaţia de dinainte de al doilea război abia de putem pune câteva plăci, nu numai oamenii se trec ci dispar şi casele, se şterg urmele. Rezolvarea tuturor detaliilor acţiunii a însemnat nu numai străzi bătute cu piciorul, dar şi ore petrecute în faţa computerului pentru găsirea celor mai bune şi ieftine soluţii practice. Lansez pe e-mail comenzi către vreo 25 de firme găsite pe net, în Pagini Aurii, ca să obţin cea mai bună ofertă pentru plăcile de marmoră albă tip Carara, lustruite pe faţă şi pe muchii, 150 la număr, de dimensiunile 40/60 cm şi grosimea 3 cm, cu patru perforaţii de 10 mm diametru, cu cca 85 litere de 3 cm pentru text şi 6 cm înălţime pentru numele scriitorilor, cu 3 mm adâncime, profil în V. Ion Lazu a făcut toate aceste lucruri pe bază de voluntariat. Singurul beneficiu a fost scrierea cărţii de faţă. Dedicată implicit lor. Celor ce au scris şi au mizat o viaţă întreagă pe litera tipărită, li se cuvine cu precădere litera scrisă […] pe o placă de marmoră.

FesTiuk! 2 la Rockstadt

La două zile după sfîrşitul lumii, dacă nu sunteţi prea obosiţi, vă invit la FesTiuk! 2 organizat de Mihail Vakulovski la Rockstadt în Braşov. Sper ca lecturile scurte şi strălucitoare, aşa cum scrie şi pe afiş, să fie un motiv suficient să petreceţi o seară plăcută de duminică. Ne vedem acolo!

Din nou despre intelectuali

Cine se mai îndoia că intelectualii nu ar avea şi ei slăbiciuni omeneşti, că n-ar fi în stare să-şi trădeze principiile sau că lor nu li se pot aplica vorbele lui Miron Costin, bietul om sub vremuri, cartea lui Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950 (ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Humanitas, 2012), le va spulbera orice iluzie. Povestea începe odată cu venirea pe tron a regelui Carol al II-lea, a cărui admiraţie pentru artişti a făcut ca perioada sa de domnie să fie una de înflorire a culturii. Ascensiunea extremei drepte în Europa spre sfîrşitul deceniului patru al secolului trecut, apoi începerea războiului, scurta guvernare legionară, regimul autoritarist al mareşalului Antonescu au reprezentat tot atîtea pietre de încercare pentru caracterele mai slabe, pentru oportunişti sau pentru cei care înţelegeau prin cariera ştiinţifică şi universitară însăşi viaţa. Aflăm cum intelectualii îşi puneau reciproc piedici pentru ocuparea unor posturi în învăţămîntul superior sau pentru intrarea în Academie, cum se făceau epurări pe criterii etnice, cum se atacau unii pe alţii în presa vremii. Instaurarea regimului comunist avea să pună capăt oricăror polemici. Puşcăriile s-au umplut cu indezirabili, în timp ce adaptabilii ocupă funcţii bine remunerate. Sînt 120 de personaje în cartea lui Lucian Boia, o nesfârşită varietate de caractere, de opţiuni, de destine individuale. Fiecare intelectual are propriul profil şi propria poveste. Conjunctura istorică ne determină destinul, aşa că nu ar fi rău să ni-i închipuim pe unii dintre cei care au norocul să se manifeste într-o lume liberă, cum ar fi reacţionat prinşi în capcanele istoriei.