Adina Diniţoiu face referire în titlul cărţii sale despre Mircea Nedelciu
la Puterile literaturii în faţa
politicului şi a morţii. Despre cît de puternică este într-adevăr
literatura în faţa uneia dintre certitudinile vieţii (apud Benjamin Franklin)
ne putem face o imagine citind trei cărţi de poezie apărute în ultimii ani.
La Ştefania Plopeanu (Dincolo dincoace de poezie,
editura Vinea, 2011), moartea este un personaj cvasi-absent, întreaga
construcţie a cărţii sprijinindu-se pe dialogul cu cel dispărut şi, totuşi,
atît de prezent: „eu nu-ţi vreau ţie numele / tău şi nu
vreau / cuvinte şi poezii – doar mâna / ta cea singură şi vie / şi fără nume,
şi atinsă / măcar puţin c-un deget, scumpul meu, / al meu.” (16 dec.). Relaţia
dintre cei doi nu este întreruptă de moarte, ei rămînînd în continuare împreună
şi făcîndu-şi planuri de viitor: „Deasupra lui s-a lăsat loc / şi pentru mine;
e un mormânt / „cu pod”, două locuri. Ciudat: / tu o să-mi ciocăni în tavan, / eu
ţie în podea. Pe cruce / numele noastre vor fi / scrise invers.” (11 dec. 2009).
Cînd durerea devine insuportabilă, disperarea îşi strigă revolta ca în
blestemele lui Arghezi: „Cum să mă încalţ, să plec / şi să dau eu bună ziua / mugind
cuvinte: sănătate, / pa, v-am pupat, na cuvinte, lume, / na cuvinte ţie, / ho,
ho, moarte, na cuvinte / na cuvinte puse-n rând, / satură-te mai curând.” (13
dec. 2009). Spre deosebire de cearta cu divinitatea care la Marta Petreu în Apocalipsa după Marta, dar mai ales în Cartea mîniei se desfăşoară după
canoanele unui dialog filosofic, imprecaţia Ştefaniei Plopeanu coboară în cele mai
adînci zone ale omenescului: „Când sună telefonul ştiu că / poate fi oricine
dintre / ai mei, / dar tu nu, asta e sigur… / Trebuie să mă obişnuiesc că / tu
nu mai eşti al meu?” (30 ian. 2010) sau „Viaţa pare frumoasă şi educată, /
încălţată (calul cu dinţi şi împăratul / cu
sandale) dar durerea nu; durerea / e în peşteră, fără mănuşă; / o
troglodită şi un troglodit şi-astupă / uşa cu crengi, cu frunze, cârpe / negre,
nasul cu cenuşă;” (tot 23 ian. 2010). Literatura, cuvintele care le-au decorat
viaţa îşi pierd acum conturul, nuditatea oamenilor în faţa morţii presupune
inclusiv această dezbrăcare de cuvinte: „Nu-mi vine să cred că există fiinţe
vii care se mişcă pe pământ, vorbesc auzindu-se şi tu nu eşti printre ele. Nu
umbrele palide ale literaturii, nu acestea. Mi se par fade toate şi toţi
autorii lor şi toate versurile lor celebre despre moarte. […] Literatura e doar
neputinţa omului şi e tot mai evident că e aşa. Cuvântul e o disperare şi o
paloare – şi totuşi ne agăţăm de el!!! Ne agăţăm de colac şi colacul se face
făină!” (24 ian. 2010) şi „S-a deşertat poemul şi s-a spart / şi mulţumiţi-vă /
cu el aşa crăpat, / precum catapeteasma.” (27 ian. 2010). În cartea lui de
debut, Pe culmile disperării, Emil
Cioran se întreba: „Pentru ce nu scriu femeile? Fiindcă ele pot plînge oricînd.”.
Ştefania Plopeanu scrie şi plînge concomitent într-o carte ca un urlet, aşa cum
precizează şi Octavian Soviany în prefaţă, o carte despre care nu se cuvine să
vorbeşti prea mult fără să simţi că ai păşit pe un teren al intimităţii greu de
suportat. „Ce să pot eu ca să-ţi fac să-ţi treacă / ţie moartea asta?” (16
dec.).
Radu Vancu spune în preambulul cărţii sale (Amintiri despre tatăl meu, editura
Vinea, 2010) că „moartea
celor dragi e cel dintâi lucru despre care a ţinut literatura, prin gura lui
Ghilgameş, să ne vorbească;”. La Ştefania Plopeanu
cel drag este bărbatul alături de care şi-a petrecut o mare parte din viaţă, în
timp ce pentru Radu Vancu amintirea tatălui este tot mai prezentă cu trecerea
anilor: „Mami, în rochie de mireasă, are pe creştet un soi de cataif / împletit,
despre care multă vreme, măcar până prin clasa a opta, / am crezut că e un tort
real. Însă nu era real. Cum nici tu nu eşti real în
poza aia, / cum nici mai târziu n-ai reuşit să fii atât de real cum eşti,
incorporeal, acum. […] Acum eşti din ce în ce mai real, cu
fiecare an care ne depărtează de noiembrie 97, / îmi eşti tot mai aproape,
poate pentru că semăn tot mai mult cu tine” (97). Dialogul dintre
fiu şi tată se desfăşoară în tihnă, avem tabloul a doi bărbaţi stînd de vorbă
lîngă o sticlă de băutură care scade încet ca lumina unei lumînări: „Pe bărbatul de douăşase de ani, puhăvit în primele luni după însurătoare, /
nu l-ai cunoscut. Nici eu n-am apucat să cunosc bărbatul care ai fi putut să
fii; / şi, de asemenea, nu-l cunoşti pe bărbatul mai tânăr deja decât unii
dintre prietenii mei, / mai tânăr cu fiecare an cu care eu mă fac mai bătrân şi
căruia-i spun în textele astea tată. / Mi-ar fi plăcut ca noi toţi ăştia să fi
băut o vodcă împreună. […] Poate că, până la urmă, sufletul îţi curge
puternic prin oase şi înainte de douăzeci de ani.” (Părinţi şi copii). Durerea este aici mai estompată, memoria afectivă,
curăţată de trecerea timpului, păstrează scene familiale redate cu duioşie: „Necontenit,
/ aragazul îşi fâşâia flacăra, serile de iarnă fără fâşâitul ăla nu sunt
întregi, / tu povesteai, aerul îşi ţesea bulboanele tot mai des în jurul
nostru, / urzeai, ca o omidă mare şi înţeleaptă, fire puternice împrejurul
sufleţelelor noastre;” (Îţi mai aduci aminte?) sau dimpotrivă imaginea dură
cînd fiul îşi găseşte tatăl mort: „Şi în kaddishul ăsta aş mai putea zice cum
pe masă stătea cuţitul cu care, / plin de speranţă, de fapt convins că mai
trăieşti, îţi tăiasem sfoara / (perversă-i, mă, literatura asta - cercul
purpuriu din jurul gâtului tău / mă dusese cu gândul la „Misterul cercului
purpuriu” al lui Edgar Wallace; / nesimţită mai poate fi memoria - dove sta
memoria),” (Alte amintiri). Imaginile cinematografice pe care le construieşte
Radu Vancu amintesc de David Fincher şi povestea sa despre Benjamin Button sau
de David Lynch, în poemul purtînd titlul celui mai celebru film al său: „însă
degeaba apari din când în când, schelet gigantic, / acoperind cu umbra lui
toată viaţa mea, şi te lauzi că se întâmplă / iar – nu se întâmplă, te uiţi
prin pojghiţa de pământ în ochii mei / cu fereală, ca de după lentilele unor
ochelari fumurii, şi nu te lasă inima.” (Twin Peaks). Sfoara de rafie, care ar
putea fi cheia de boltă a cărţii mărturisite de Radu Vancu, aminteşte de
leit-motivele din poeziile lui Iustin Panţa (eşarfa vişinie, bomboniera): „Dacă
ar fi să se întâmple azi, cum ziceam, / dacă ar sări lespezile de pe morminte /
şi aţi ţâşni voi morţii, toţi deodată, […] şi aţi veni fiecare / să vă căutaţi
viii, nu m-ai recunoaşte. / Dar asta n-are importanţă – nici pruncul nu-şi
recunoaşte / de la naştere părintele. O să te iau de mână / şi o să fii pruncul
născut de mine în lumea veşnic pufoasă, / în care totu-i alb ca sfoara de rafie
nefolosită.” (Sfoara de rafie). Cartea poate fi citită şi ca o lungă scrisoare.
O scrisoare trimisă la timpul potrivit, cînd imaginile s-au decantat şi au
claritate. Sînt amintiri din viaţa, dar şi din moartea tatălui, în care umbra
personajului absent se înfige în creierul cititorului ca un pumnal. „Vei spune
– asta nu e viaţă, ce scrii tu aici nu sunt decât vreascuri / în care ochiul
tău disperat de singurătăţi vrea să vadă formele vuitoare / ale frunzişului
care au fost.” (Basmul pe care mi l-aş spune mie).
Dacă la Ştefania Plopeanu
şi Radu Vancu moartea loveşte în doi oameni foarte apropiaţi, la Ion
Zubaşcu (Moarte de om. O poveste de viaţă,
editura Limes, 2010), confruntarea este directă. Moartea este partenera lui
de viaţă, a ultimelor clipe de viaţă, şi participă la toate întîmplările zilei:
„coridoare pe care trec medici şi asistenţi în halate albe / indiferenţi la
pacienţii din bufetul Oşanca atât de
cuminţi / care-şi mănâncă liniştiţi la mesele cu mozaic verde / ultimele porţii
de viaţă împreună cu cei veniţi în vizită de acasă / sânt cu soţiile lor cu
fiii şi tinerele lor iubite / nici nu mai ştii cine e cel în care moartea e vie
/ şi cel în care viaţa e moartă deja” (Bufetul Oşanca). Poezia este prezentă şi ea peste tot, se simte acut ca
toate senzaţiile sfîrşitului de drum: „aş pune data 16
iunie 2009 parafa şi aş semna poemul / dr. Anca Butuc medic primar de medicină
nucleară” (Ecografia poetului). În multe texte, asistăm la notarea cu
acribia celui care ţine un jurnal zilnic a tuturor simptomelor morţii, vedem
cum moartea pune stăpînire încetul cu încetul, ca într-un ritual de seducţie: „moartea
salivează deja în jurul bietului meu trup / împrejmuindu-mă din toate părţile
cu poftele ei feminine / fremătând în sine ca un arc încordat / abia aşteptând
să dea drumul asupra mea / tuturor bolilor amorţite din mine / care pândesc de
o viaţă momentul de atac / această clipă de slăbiciune a sistemului meu
imunitar” (Pe patul cobaltronului). Fiinţă profund religioasă, lui Ion Zubaşcu credinţa
îi dă putere: „În faţa morţii sânt ghemuit cu întreaga fiinţă în propriile mele
cuvinte, ca în pântecul mamei. Dacă Dumnezeu mi-a arătat calea, cine va
îndrăzni să-mi mai stea împotrivă, ce moarte?” (Omul lui Dumnezeu) sau „dacă Doamne fereşte v-aţi îmbolnăvi careva
dintre voi / peste ani şi ani să vă
fac vad înainte / prin spaimele
morţii groase ca ceaţa / a fost bun
Dumenezu că mi-a dăruit toate astea / tocmai
mie din toată familia noastră” (Ion şi Maria, poză de familie). Personajul
poetic este om pînă la capăt, cu toate slăbiciunile şi spaimele adunate de-a
lungul vieţii şi al morţii: „m-a năclăit plânsul mamă-ta nu era acasă / cred că
eram singur în apartament aşa că am plâns în voie / singur în toată casa am plâns
după mine ca după un om mort / până am terminat absolut tot ce-am avut de
plâns” (Scrisoare către fiul meu Ilie). Impresia de jurnal este întărită de
pasajele prozaice (stricto sensu): „după ce-am vorbit cu Nae m-am gândit bine şi
am hotărât: / n-o să dau banii la medici desigur nici pe medicamente / voi
plăti cu ei editura să-mi scoată volumul acesta de versuri / sunt cei mai
curaţi bani din viaţa mea câştigaţi cinstit / cu sudori de moarte munciţi şi cu
credinţa fermă / că voi supravieţui timpului ca scriitor” (O investiţie sigură).
Trecerea lui Ion Zubaşcu dincolo se face încă din timpul scrierii acestei
ultime cărţi, el se încurajează şi ne încurajează că totul va fi bine şi că
pînă la urmă orice sfărşit este de fapt un nou început: „te vei obişnui cu noua
stare cu noutăţile vei trăi / şi în viaţa
cealaltă ca în cea tocmai sfârşită totul e să treci pragul / peste teroarea
cuvintelor ca la intrarea într-o pivniţă întunecoasă / mai întâi nu vezi
absolut nimic ca un orb din naştere / apoi te obişnuieşti cu spaimele
întotdeauna e o fisură / în cel mai înfricoşător întuneric de undeva de pe
pământ / sau dintr-un cer mai înalt” (Dincolo de teroarea cuvintelor).
Trei oameni fragili, trei
cărţi puternice. Atît de fragili şi atît de puternice, încît revenind la ceea
ce spuneam la început, literatura bună are într-adevăr puteri nebănuite în faţa
morţii.Eseu apărut în Poesis internaţional nr. 9 / iunie 2012
Postări
