Noaptea lungă a pisicilor singure

Sorin Delaskela, Noaptea pisicilor lungi, Editura Brumar, 2010

Atmosfera este cel mai important personaj al prozei lui Sorin Delaskela. O atmosferă care te prinde ca o pînză de păianjen şi de care nu poţi scăpa nici după ce ai închis cartea şi te-ai întors la realitate. Singurătatea este şi ea parte din distribuţia cărţii. Marea singurătate a lumii făcută din toate micile noastre singurătăţi de bucătărie, birou, lift, metrou, treceri de pieton sau supermarket. (Marlen şi câinele dimineţii). Peisajul este de cele mai multe ori sumbru, derizoriul, chiar sordidul vieţii sînt disecate pînă la detaliu pentru a da o imagine terifiantă a realităţii.

Întotdeauna i-am invidiat pe bibliotecari. Am fost convins că nu există meserie mai frumoasă decît să stai ziua întreagă printre cărţi, să citeşti şi să oferi cărţi spre lectură. Eram printre visătorii care vedeau ca Borges paradisul ca pe o bibliotecă. Nu mai pot gîndi la fel după ce am citit Funcţionarii prafului: „Eu fişam dicţionare şi alte tâmpenii. Ţi-am mai spus. Asta făceam mare parte din timp. Mii de volume pe care nimeni nu le va mai răsfoi vreodată. O lume a Plictiselii absolute şi a imobilităţii calde. O lume uitată, inutilă, putrescentă. […] Paşii tăi stârnesc un ecou de cavou, iar mirosul greu de cadavru de hârtie şi cerneală tipografică îţi intră în piele.” În Mecanisme lirice, umorul este bine disimulat în melancolia care îi caracterizează pe cei doi oameni singuri care au o conversaţie telefonică în miez de noapte. Atît expeditorul versurilor (nu autorul, pentru că el trimite versurile altora), cît şi redactorul revistei (care nu recunoaşte originalul şi îi promite publicarea) îşi umplu singurătatea purtînd un dialog politicos, dar în esenţă la fel de absurd ca versurile lui Urmuz din ultimul poem citit la telefon.

Trofin din Un idiot mai puţin este un personaj pentru care Charles Bukovski ar putea fi invidios. Un om care nu însemna decît un corp de carne şi zdrenţe, un superjeg şi a cărui moarte nu a impresionat pe nimeni: „Credeţi-mă, există cel puţin o mie de motive pentru care moartea lui Trofin ar trebui să ne readucă zâmbetul pe buze, cel puţin o mie. Moartea lui Trofin este acea clipă de luciditate fulgurantă şi demnă pe care o are viaţa, în vreme ce păşeşte ca o curvă beată şi vanitoasă pe marginea de beton a unui pod arcuit peste prăpastia fără fund, echilibrându-se cu braţele întinse şi hohotind deopotrivă ridicol şi grotesc.”.

O povestire axată în întregime pe dialog este Acvariul, o parabolă a îndepărtării oamenilor unii de ceilalţi: „– […] Parcă nu mai aveam o limbă comună. Cuvintele noastre pluteau pe lângă noi ca nişte baloane de carnaval şi aerul din interiorul lor era călduţ. Apoi am început să nu ne mai vedem. Pur şi simplu alunecam unul pe lângă celălalt, ca peştii în acvariu. – Ca mami şi tati, zice.”. Copiii, maturizaţi înainte de vreme, par să-i înţeleagă pe părinţii-copii, îi aşteaptă acceptînd tacit şi straniu situaţia evadării temporare a acestora.

Într-un fel de cuvînt înainte, Sorin Delaskela ne spune: Apoi scrisul nu înfrânge nici timpul, nici moartea, ci doar le acoperă în lumina sa tremurătoare, de amurg. Literatura nu ne va mântui. Chiar dacă s-ar putea să aibă dreptate, cartea aceasta îi va aduce suficienţi cititori care să-l pună pe gînduri în legătură cu sensul propriei literaturi.

Cum fu la Gaudeamus

Plagiat

Dan Teodorescu a fost acuzat şi ulterior s-a autodenunţat că ultima piesă a trupei Taxi, Non Stop, este plagiată după un cîntec rusesc al anilor ’90. Chiar dacă concluzia specialiştilor de la Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor a fost că nu este vorba decît despre o asemănare întîmplătoare şi că nu există nicio suspiciune de plagiat, trebuie să amintesc că nu este prima dată cînd ideile marelui popor de la Răsărit sunt furate în mod samavolnic. În timpul Uniunii Sovietice, fie-i ţărîna uşoară, dar sigură, au existat încercări de restabilire a adevărului istoric. Astfel, elevii care au avut norocul să înveţe în ţările care instalaseră democraţia populară că adevăratul inventator al radioului a fost rusul Popov, nu uzurpatorul italian Marconi, că cel care a pus bazele geneticii a fost marele botanist rus Miciurin, nu cehul Mendel. S-a ajuns pînă acolo încît perfidul Albion şi-a însuşit celebrul grup The Beatles, care chiar dacă a fost un instrument capitalist pentru propagarea muzicii decadente, a făcut un gest de reparaţie morală publicînd Back in the USSR, care trebuie interpretat drept ceea ce este, adică o recunoaştere a originii sovietice a celor 4. Trăiască lupta pentru pace!

Omul din spatele cărţilor

Gabriel Dimisianu, Oameni şi cărţi, Editura Cartea Românească, 2008

Istoria literară nu reţine întotdeauna pentru posteritate esenţialul. Ies de multe ori în faţă anecdoticul unor situaţii, amănunte care nu definesc portretul scriitorului în esenţa lui, doar scot în evidenţă subiecte de presă care vînd, fără să ne spună ceea ce este important cu adevărat.

Gabriel Dimisianu reuşeşte în Oameni şi cărţi un tablou cvasi-complet al vieţii literare de la sfîrşitul anilor ’50 şi pînă astăzi. A lucrat în redacţia revistei Amfiteatru şi a Gazetei literare, precursoarea României literare, al cărei director a fost mulţi ani. Sînt evocaţi scriitori binecunoscuţi ca Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, Geo Bogza (care în 1968 l-a înfruntat pe Ceauşescu la Conferinţa naţională a scriitorilor), Tudor Vianu, Gala Galaction, dar şi autori cu care posteritatea nu a fost la fel de mărinimoasă, în ciuda faptului că au fost valoroşi şi apreciaţi de contemporani: Mihail Crama (poet, unul dintre exponenţii „generaţiei războiului”), Ury Benador (omul grelelor tăceri), Paul Georgescu (căruia îi datorează intrarea în lumea literară).

Nu lipsesc prietenii din această carte. Nicolae Velea, coleg de facultate şi mai tărziu de redacţie, este subiectul unei descrieri memorabile: „Făcut într-adevăr din atâtea disproporţii şi asimetrii, cu imensul cap montat pe un trunchi nu prea masiv, deşi părea mătăhălos, greoi, în toată alcătuirea neşlefuit, „nefinisat” (cu excepţia frapantă, prin contrast, a mâinilor, sigur frumoase, fine), va fi fost deci Velea, cum să zic, lipsit de graţie fizică, stângaci şi în gesticulaţie, în mişcări, primejduind mereu obiectele casabile din încăperile în care se afla şi luând din belşug pe hainevarul de pe ziduri, dar fapt este că, fiind cum era şi nu altfel, încânta cu prezenţa sa pe toată lumea. […] Cam în felul acesta, îmi închipuiam, va fi fost întâmpinat Creangă în mediile prin care circula.” Alt episod este cel despre o stradă din mahalaua Rahovei, unde a fiinţat, acum treizeci de ani şi mai bine, un fel de mic falanster al unor tineri literaţi români. Este vorba de Nichita Stănescu, Nicolae Velea, Cezar Baltag şi Gabriel Dimisianu. „Navigam zilnic între două lumi, pur şi simplu, una de precipitare şi nervozităţi, cea din centru, şi alta, cea din Naipu, de calm şi încetinire, parcă, a fugii timpului.” (Strada Naipu 20).

Partea a doua a cărţii o reprezintă un jurnal reluat, cu însemnări care pleacă din 1992 şi se opresc la 2004. Sînt însemnări unde Gabriel Dimisianu lasă la o parte haina de critic şi istoric literar şi ne dezvăluie un real talent de narator, care vede literatura în cele mai banale întîmplări ale zilei: „Singur în aceste ultime două zile ale lui 1995, singur şi în „noaptea dintre ani” a prezentatoarelor de la televiziuni. G. s-a dus la Cluj unde mama ei e bolnavă. Vreau să treacă aceste zile în cel mai banal chip, în fond sunt zile ca oricare altele, dar lumea le trăieşte cu fervoare căci aşa s-a deprins. Ieri m-am întâlnit cu Anca B., încărcată de pachete, cumpărase tot felul de lucruri pentru copii. Mă întreabă de G. şi-i spun că e plecată. Mă întreabă apoi reflex: şi tu ce faci de Revelion? Îi răspund că nu fac nimic, că nu-l fac în nici un fel, îl las nefăcut, să-l facă alţii şi pentru mine. Oricum, nefăcut nu rămâne.” (30 decembrie 1995).

Lectura acestei cărţi mi-a facilitat întîlnirea cu o seamă de scriitori importanţi ai literaturii române, precum şi cu oamenii din spatele cărţilor pe care le-au scris. M-a cucerit în mod special unul dintre ei, un om cald care ştie să vadă esenţialul din întîmplările vieţii. În iunie 2011, Gabriel Dimisianu a primit Premiul Naţional pentru Literatură.