O întîlnire cu Nora Iuga

În această după-amiază la TVR Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu au vorbit depre miracolul întîlnirii. Mi-am adus aminte de una dintre primele întîlniri cu Nora Iuga, într-un magazin din cartierul Titan. Prezenţa ei acolo mi-a inspirat un text, în care printre altele, fredona şansonete. Am avut confirmarea că nimic nu este întîmplător, aseară cînd am aflat chiar de la Nora Iuga că şansonetele îi plăceau foarte mult. I-am spus că mi-o închipuiam cîntînd ca Juliette Greco, iar ea mi-a mărturisit că a dorit dintotdeauna să îi semene. Noul volum de poezie al Norei Iuga, care stă să apară la Cartea Românească, este de altfel o declaraţie de dragoste către Franţa. O lansare la care să fie prezentă Juliette Greco ar fi un eveniment cultural pe care Nora Iuga îl merită cu prisosinţă.

Luana Zosmer

Aflu de la Anni Lorei Mainka că Luana Zosmer nu mai este. Am cunoscut-o doar virtual şi i-am îndrăgit scrisul plin de vervă, inteligenţă şi umor. Cînd s-a pus problema apariţiei unei antologii de proză, la ea m-am gîndit din prima clipă. Povestirile pe care le scria erau printre cele mai vii. Se vedea experienţa ei de medic, bunătatea şi înţelegerea faţă de oameni. Mi-ar fi plăcut să o cunosc personal, cu siguranţă aş fi cîştigat un prieten. Mă uit astăzi la coperta a IV-a a cărţii şi văd că ultimii trei din listă au plecat deja în altă lume. Valentin Taşcu, George Vasilievici şi Luana Zosmer. Ultimii au fost din nou cei dintîi. Aici găsiţi două cărţi de proză în franceză (link de la Ioan Albu), iar blogul ei a rămas deschis pentru aducere aminte. Dumnezeu s-o odihnească în pace.

Marin Sorescu

Marin Sorescu a împlinit astăzi 75 de ani, din care 60 pe pămînt şi 15 în cer. Este probabil cel mai complet scriitor român al secolului trecut, tradus în multe limbi şi propus, la un moment dat, la Nobel. Cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru acest scriitor mai viu decît mulţi pămînteni, este să îl citim în continuare şi să ne bucurăm de cuvintele lui.

Gânditor si cu mâinile la spate
Merg pe calea ferată,
Drumul cel mai drept
Cu putinţă.

Din spatele meu, cu viteză,
Vine un tren
Care n-a auzit nimic despre mine.

Acest tren – martor mi-e Zenon bătrânul –
Nu mă va anunge niciodată,
Pentru că eu mereu voi avea un avans
Faţă de lucrurile care nu gândesc.

Sau chiar dacă brutal
Va trece peste mine,
Întotdeauna se va găsi un om
Care să meargă în faţa lui
Plin de gânduri
Şi cu mâinile la spate.

Ca mine acum
În faţa monstrului negru
Care se apropie cu o viteză înspăimântătoare,
Şi care nu mă va ajunge
Niciodată.

(Drumul)

Poezie en detail

Valeriu Mircea Popa, Bijutierul şi alte poeme care nu există, Editura UNArte, 2008

Cine a fost mai întîi? Poetul sau bijutierul? Cine îl cunoaşte de o viaţă poet, nu cred să se fi mirat aflîndu-l magician al metalelor preţioase, iar cine îl ştie bijutier, cu siguranţă că a intuit că în spatele micilor obiecte de artă se află un poet.
L-am întîlnit pentru prima dată pe Valeriu Mircea Popa la lansarea unei cărţi a Norei Iuga. La Jack pe Calea Griviţei: „şi era marfă localul acela al lui Jack / pe Calea Griviţei / cei peste 27 de ani nu aveau acces / aşa că mi-am coborât gluga peste ochi / trebuia neapărat să trec / prin coridorul acela îngust / care ducea la celălalt capăt al telefonului” (la Jack pe Calea Griviţei). L-am ascultat apoi la Club A, intervenind în discuţiile purtate la una dintre ediţiile Poeticilor Cotidianului, făcînd dovada unei foarte bune cunoaşteri a poeziei, ca insider. M-am convins de acest lucru, citind Bijutierul.
Poezia lui Valeriu Mircea Popa îţi aminteşte ce lucruri minunate se ascund în pliurile zilei şi pe lîngă care trecem de cele mai multe ori nepăsători. Cîtă fericire poate încăpea în gesturi simple: „cumpărasem împreună / din Piaţa Dorobanţilor / floricele / ridichi / şi scaunul unui bijutier / cu picioarele retezate / ne întorceam acasă / printre hohote de râs / cam asta ar fi fericirea” (lapte cu aloe) sau „între parter / şi etajul unu / balustrada blocului era tot mai roasă de şoareci / dar nouă nu ne păsa / şi câteodată făceam dragoste / alteori mâncam pâine prăjită / cu firimituri de ceai” (un calcul infinitezimal).
Fără să alunece spre o poezie minimalistă, a derizoriului, Valeriu Mircea Popa descoperă că viaţa este făcută din nimicuri şi că ne putem găsi fericirea în cele mai mici amănunte ale acesteia, apropiindu-se în acest sens de bucuriile simple relevate de Constantin Noica: „a mângâia scaunele / cu spătar înalt / aruncate de ceilalţi / pe o stradă întunecată / ca şi cum ar fi spinarea / unor vietăţi” (boabele de orez), „dar câte nu se pot face cu mâinile / cu aceleaşi mâini / poţi binecuvânta / sau ucide / răspundeam / şi toate hainele noastre erau second-hand / adică ne îmbrăcam cu trupul ce aparţinuse înainte / unui alt om” (haine second-hand), „în talcioc / pe-acolo / câteva monede vechi / purtau diferite chipuri fotografiate în profil / câteodată cu barbă / topite împreună cu o linguriţă de argint rusesc / o să-mi iasă un colier / plus şapte poate chiar nouă cercei / fără capăt” (bijutierul). Între atîtea detalii ale vieţii, moartea: „păi moartea cam doare / povesteam / atingându-le pentru ultima oară / pielea albastră / înainte de drumul printre ape / şi pe urmă se uită” (Atlantida) sau „contează doar faptul / că nu voi reveni / oricum / nu sub această înfăţişare” (Ming).
Personajele sunt dintre cele mai neaşteptate, o groapă Distrigaz, roata unui Mercedes, un chibrit Harley Com. importat de o firmă din Brăila sau enciclopedia who’s who. Alteori, personajele sunt cele care susţin discursul poemului: „da măi / mi-a ieşit teribil de bine traducerea din Rilke / încă de dimineaţă aveam un titirez / care urca de jos / şi-mi ajungea până-n gât / spunea Nora Iuga / la telefon / puţin după patru ianuarie” (conversaţia), „de fapt cea mai erogenă zonă din trup / rămâne sufletul / mărturisea Swedenborg / mortul / aprinzându-şi o ţigară” (paharul de hârtie), „poate că ne apropiem / îndepărtându-ne / bodogănea cerşetorul din Piaţa Spaniei / desprinzându-şi porumbeii / de pe tălpi” (Piaţa Spaniei).
Valeriu Mircea Popa tînjeşte după o lume dispărută, pe care o aşteaptă să se întoarcă: „prin septembrie / tencuiala de pe clădiri / pleacă spre alte ţări mai calde / aşa că s-ar cuveni să nu vorbim / o vreme / despre timpurile de acum” (pe spatele soarelui). Dacă ar fi trăit în alte timpuri, ar fi avut o prăvălie în care ar fi vîndut poezie en detail. Ar fi găsit pentru fiecare client care i-ar fi călcat pragul, cuvintele potrivite pentru a-l face să se simtă bine şi să vadă dincolo de coaja lor. Iar cei mai norocoşi ar fi primit poate o bijuterie unicat.