Emerich Jenei (1937-2025)

În vara lui 1975, am primit de la tata o fotografie. Era echipa Stelei care se pregătea pentru începerea sezonului 1975-1976, cu un antrenor nou, Emerich Jenei. Tata îl știa de cînd jucase pentru Steaua și îl aprecia foarte mult. Un om educat, serios și care știa mult fotbal, dar nu se bătea cu pumnul în piept pentru asta. La capătul acelui sezon, primul pe care l-am urmărit cap-coadă, Steaua avea să facă eventul. Primul după mulți ani. Au urmat multe alte trofee, inclusiv Cupa Campionilor Europeni. Jenei a rămas același model de modestie, cu mult bun simț, un domn așa cum rar întîlnești, nu numai în fotbal. Vă dați seama ce șansă am avut?! I-am pregătit pe Puiu Iordănescu, pe Marcel Răducanu, pe Bölöni, pe Gică Hagi, pe Lăcă, pe Belo, pe Gică Popescu, pe Dan Petrescu, pe Chivu, pe Mutu, pe Adi Ilie... Doamne, tot ce a avut mai bun fotbalul românesc în ultima jumătate de secol a trecut prin mâna mea! Am avut aproape întotdeauna fotbaliști formidabili la dispoziție. Și, poate, am avut și eu ceva fler, ceva inspirație... Voi ați văzut antrenori mari cu jucători slabi? În special la Steaua și la națională, am lucrat cu oameni de calitate. Și pe gazon, și în afara lui. Fără acești oameni extraordinari, probabil că aș fi rămas un anonim. Astăzi, la dispariția lui, am citit texte impresionante semnate de Raluca Lazarovici-Vereș, Andrei Crăciun, Cosmin Manolache, Sergi Lopez. Este un semn că amintirile pe care ni ne lasă îl fac nemuritor.

 

Pe unde medii, scurte și ultrascurte

Am ascultat radioul de cînd mă știu. Curierul melodiilor cu mama, Fotbal minut cu minut cu tata, Unda veselă, Radio Club, Teatru radiofonic, iar mai tîrziu, cînd mi-am luat casetofon, Muzicoteca pentru toți, emisiunea care se difuza duminica la șase și jumătate seara și unde aveam posibilitatea să înregistrez multă muzică bună. Pe programul 3 ascultam primele emisiuni stereo, veți auzi un semnal în boxa din dreapta, apoi în boxa din stînga, acolo se difuza cea mai bună muzică posibilă în comunism, iar aparatul meu Gloria se străduia s-o redea cît mai fidel. La radio am auzit-o pe Ana Blandiana în ziua de 22 decembrie 1989, prima voce a României eliberate, iar primul cîntec auzit după vestea fugii lui Ceaușescu a fost Europa al lui Victor Socaciu. Radio România a rămas și astăzi prietenul meu, cînd îl ascult în căștile telefonului sau la aparatul din bucătărie, în diminețile de weekend cînd mă joc de-a bucătarul. Și mă bucur că lucrez în apropierea lui și îi văd zilnic silueta clădirii în care am avut ocazia să intru ca invitat al Georgetei Drăghici și al Ancăi Mateescu. Astăzi, prietenul meu împlinește 97 de ani. La mulți ani, Radio România, aștept cu nerăbdare să-ți serbăm centenarul!