Am primit recent de la doi oameni dragi, parte de acum din aceeași mare familie româno-franceză, un disc al lui Jacques Brel, mai exact ultimul lui disc antum, Les Marquises, apărut la Barclay în 1977, numit după insulele aparținînd Polineziei Franceze unde, la fel ca Paul Gauguin, va fi înmormîntat. A fost primul lui disc cu cîntece noi după zece ani, iar muzica și poezia se împletesc atît de armonios, încît uiți de tot și de toate ascultîndu-l. Era bolnav deja și știa că o să moară (se va întîmpla un an mai tîrziu, în 1978) și nu va afla niciodată cum e să îmbătrînești. Mourir, cela n'est rien / Mourir, la belle affaire! / Mais vieillir, oh, oh vieillir. Tot albumul e un strigăt care mi-a adus aminte de Freddie Mercury în Innuendo din 1991. Nathalie și Hervé l-au găsit într-un anticariat, era ultimul exemplar, iar cel/cea care îl avusese înaintea mea notase pe copertă cîteva cuvinte: Ne te crois pas pauvre / Parce que tes rêves ne sont pas réalisés / Est vraiment pauvre / Celui qui ne connaît pas le rêve. Am aflat că îi aparțin scriitoarei austriece cu origini cehe Marie von Ebner-Eschenbach, una dintre cele mai valoroase scriitoare de limbă germană din secolul al XIX-lea. I se potrivesc foarte bine lui Jacques Brel care a visat atît de frumos și ne-a făcut și pe noi, cei care îi iubim arta, să învățăm să visăm. Merçi beaucoup, mes chers!
Postări
