Basarabia, ma sœur

 

Parafrazînd titlul conferinţei susţinute de Gabriel Liiceanu în 1997, Sebastian, mon frère, nu vreau să cad în păcatul folosirii excesive a sintagmei fraţii noştri de peste Prut. Este doar un pretext pentru a vorbi despre cîteva personaje feminine ale acestei provincii româneşti, personaje reale, pe care le cunosc şi care prin existenţa lor îmi susţin argumentaţia. Cinci personaje care fac mai mult decît toate manualele de istorie integrată ale regimului comunist de la Chişinău.

Mama mea din Basarabia. Cînd am cunoscut-o pe mama, am avut senzaţia unui déjà vu. Căldura cu care m-a primit, dragostea pe care i-o simt în glas de cîte ori vorbim la telefon, îmi dau senzaţia că port cu mine afecţiunea dumneaei de cînd m-am născut. Se pregăteşte cum nu se poate mai bine atunci cînd mergem la Cosăuţi. Brînză cu smîntînă, răcitură de curcan, şubă, salate de tot felul, ciorbă, pîrjoale, friptură de porc cu cartofi, pîine de casă, cozonac. Probabil că nu doarme toată noaptea pentru a ne pregăti mîncare cum se cuvine după un drum lung. Îţi place, dragul mamii? mă întreabă şi ochii i se umezesc de bucurie că sîntem acolo, măcar şi cîteva zile.

Victoria. Este sora pe care n-o avusesem niciodată şi pe care mi-am dorit-o mereu. Ştiu, în mod neoficial, că a pus o vorbă bună pentru mine, cînd o curtam pe Diana. Pasiunea ei pentru muzică a făcut-o să strîngă o mulţime de discuri de vinil, LP-uri cu muzică clasică, în special de la Melodia, iar cînd a plecat cu familia în Germania, ni le-a dăruit cu generozitate. Am ascultat-o cîntînd la Petrof-ul din apartamentul de la Telecentru, cu pasiune şi talent. Aşa cum cîntase şi Diana la Iaşi Sonetul lui Doga. Este unul dintre cei mai constanţi şi avizaţi cititori ai mei.

Nana Anica. Sora mamei. Locuieşte la cîţiva metri de şcoală şi de casa părinţilor. I se citeşte bunătatea pe faţă. Poartă întotdeauna pe cap un batic înflorat, strălucind de curăţenie. Ziarele ajung întîi la ea şi după ce le citeşte, i le aduce tatei şi comentează împreună ce s-a mai petrecut în politică. M-am gîndit mereu că o fotografie a Nanei Anica ar putea figura pe un album dedicat Moldovei. Este o frumuseţe atît de tristă în ochii ei, ca a ţăranilor pe care i-a filmat Octavian Paler în Lisa natală.

Jenia. Verişoară cu noi, om bun de să-l pui la rană. Probabil de aceea a devenit farmacistă. Este o bucurie să ne revedem de fiecare dată şi să povestim şi să rîdem. Cu Jenia, oricît de supărat ai fi atunci cînd o vezi, uiţi de tot amarul şi cînţi odată cu ea, şi cu mama, şi cu tata, şi cu Nana Anica, şi cu Larisa. Cînd îţi face un dar, se bucură la fel de mult ca tine, cel care primeşte şi faptul că îţi place ce ţi-a adus, o face fericită. Rămîne cu noi întotdeauna pînă seara tîrziu, întrebîndu-ne cu dor nemărturisit ce mai e nou pe la Bucureşti şi visînd probabil la ziua cînd ne va întoarce vizita.

Cristina şi lecţia de românism. Fata unei bune prietene a Dianei, Vica. Am plecat împreună cu ea şi cu Cătălina să căutăm pamperşi. Am ieşit printre blocuri pe Ştefan cel Mare, acolo unde speram să găsim o farmacie deschisă (era duminică seara). Am avut noroc şi am intrat tustrei, dar farmacista ne-a întîmpinat în rusă. N-am înţeles nimic şi atunci, Cristina, foarte hotărîtă, aproape a somat-o pe rusoaică să vorbească româneşte şi a determinat-o să ne servească, chiar dacă a mai strecurat nişte cifre chirilice în răspunsul ei. Într-un Chişinău în care folosirea limbii române tinde să devină un act de curaj, a fost o victorie mică, dar importantă. Educaţia pe care o primeşte de la părinţii ei face ca viitorul să sune ceva mai bine.

25 februarie 2008

La mulți ani, Ana Blandiana!

 

Decembrie 1984. În revista Amfiteatru apar cîteva poezii de Ana Blandiana care produc un cutremur în societatea românească. Revista este repede retrasă de pe piaţă, iar poetei i se interzice să mai publice. Tata a văzut revista la institut şi a transcris poemele. Mi le-a citit seara şi le-a pus apoi între filele antologiei Ora de nisip, apărută în 1983 la editura Eminescu, unde stau şi astăzi. Am cunoscut-o apoi la Alianţa Civică, în 1991. În acea perioadă a dat un interviu în care i s-a pus şi întrebarea cum îşi vede cariera de om politic. Eu nu sînt un om politic, ci un luptător şi nu am carieră, ci destin. Îi datorăm Anei Blandiana nu numai o operă literară remarcabilă, dar şi Memorialul de la Sighet, unde împreună cu Romulus Rusan a făcut un extraordinar muzeu, care ne ajută să nu uităm ce a însemnat comunismul pentru noi. La mulţi ani, Ana Blandiana!

Cartea cu tați

 

Am răspuns cu entuziasm invitației primite de la Robert Bălan, inițiatorul proiectului, și mi-am povestit aventura de a fi tată în această splendidă carte, apărută la editura Trei. Douăsprezece proze și o piesă de teatru vă spun experiențele de viață ale autorilor, cu sinceritate, umor și duioșie. Nu numai pentru că mă laud și eu cu copiii mei, vă recomand călduros cartea, veți petrece clipe minunate în compania ei.