Salutări de la Viena!

 

Au fost vremuri cînd oamenii își trimiteau vederi din locurile în care ajungeau, ca semne că se gîndeau la cei cărora le scriau. Erau scrisori mai scurte, însoțite de imagini pe care nu prea aveai altfel ocazia să le vezi. O astfel de vedere a trimis tata în decembrie 1977 de la Viena, la singura ieșire din țară care i s-a îngăduit înainte de 1990, bunicilor mei, la adresa din Geniului 10. Ilustrata cu Votivkirche a stat pe biroul lui Opapa pînă la sfîrșit și a ajuns apoi în colecția noastră.

De două ori Gelu Diaconu

 

Am avut o vacanță de iarnă în care am călătorit. Cu gîndul, prin Bucureștiul anilor '30, '40 și '90 ai secolului trecut. Ghizi mi-au fost Gelu Diaconu și romanul lui, Sebastian, apărut în 2018 la editura Cartier. Deși de dimensiuni mari (are peste 600 de pagini), odată intrat în poveste, cititorul de cursă lungă va găsi multe pagini de răsfăț intelectual. Cel mai reușit personaj mi se pare Paul Sterian, în biografia căruia l-am citit printre rînduri chiar pe Gelu. Cele două fire narative, care își predau ștafeta unul altuia ca într-o cursă atletică, țin trează atenția cititorului tocmai prin această alternanță, care potențează momentele importante ale acțiunii. Este o carte despre vremuri care se pot întoarce oricînd, despre oameni și slăbiciunile lor, despre dragoste și despre speranță. Sebastian poate fi oricare dintre noi, atîta timp cît vom îngădui prezența răului în imediata noastră apropiere. Dincolo de latura sa istorică, romanul lui Gelu trebuie să fie citit ca o pledoarie pentru alteritate, într-o lume tot mai intolerantă.

13 ianuarie 2019

Am citit manuscrisul volumului Mother al lui Gelu Diaconu în vara lui 2015 şi prima impresie a fost foarte bună. Un roman-poem așa cum este și Frigul lui Mihai Ignat. Trimiterile la Pink Floyd şi Beatles se împletesc firesc cu propria poveste. Mi-a plăcut oximoronul dintre apelativul Mami şi duritatea personajului. Replicile ei, în propoziții scurte, sună ca niște sentințe. Au un ritm sacadat, de mitralieră. Dealtfel, mama, la fel ca personajul din The Wall, transcende granița unui părinte autoritar, este simbolul unui sistem care te strivește încă din copilărie doar pentru că te iubește și îți vrea binele. Un Big Brother sau, mai bine spus, Big Mother. Această primă secțiune te năucește. Suficient de mult, ca în partea a doua, fata cu părul verde să-ți sucească de tot mințile. Și apoi să te lase. Așa cum o să facă și Lucy. Iar vocile care rîd tot timpul pe fundal ca un grup feminin de backing vocals întregesc un tablou terifiant. Odată cu intrarea în capitolul 4 (reality bites), coborîm în adîncurile realității, acolo unde ajungem pe culmile deprimării. Eu, unul, m-am simțit mai bine in the sky with diamonds. Gelu Diaconu, Mother, Paralela 45, 2018.

13 martie 2019

Scrisoare de la Opapa

2 iunie 2020

Lieber Lolo,

Citindu-ți amintirile despre casa din Geniului 10, mi-au revenit în minte toate momentele importante ale vieții mele, de dinainte și după stabilirea la București, unde aveam să rămîn pentru totdeauna. Mă uit la pozele pe care le-ai păstrat și îmi amintesc vizita făcută cu tata în atelierul domnului Ehrlich, într-o vreme cînd credeam că nimic rău nu se poate întîmpla și viața mea fericită din Cernăuți va continua așa la nesfîrșit.

Dar a venit războiul, tata a plecat pe front și a murit la scurt timp, lăsîndu-ne singuri, pe mama și pe mine, în fața vieții și a morții. Nu-ți poți închipui cum este să rămîi orfan de tată la numai 13 ani, în timpul unui război cumplit, fără nicio speranță că lucrurile se vor îndrepta vreodată. Am continuat totuși școala, iar după terminarea liceului, mi-am încercat norocul la Viena, ca student la Medicină, visul meu din adolescență. Din păcate, Viena din perioada aceea, secătuită după sfîrșitul războiului care avea să însemne și sfîrșitul imperiului, nu-mi putea oferi condițiile pentru a putea rezista.

Cernăuțiul mi-a dat totul. Am devenit avocat, m-am însurat cu Lily, s-a născut Evy, lucrurile păreau să fi intrat într-o oază de normalitate. Eram tînăr, cabinetul de avocatură mergea bine, atelierul de croitorie al bunicii tale înflorea, mama ta a intrat la școală și îi prevedeam o carieră în medicină, acolo unde eu nu reușisem. Apoi a venit războiul și s-a năruit totul ca un castel de nisip. La prima ocupație rusească, am rămas fără serviciu, profesiunea liberală de avocat era ceva de neconceput pentru sovietici. Mi-au oferit, mai mult în batjocură, un post la un depozit, dar eu nefiind în stare să le învăț limba, m-au dat repede afară. A fost un an de coșmar pentru mine, neștiind dacă se va termina vreodată. Chiar dacă Cernăuțiul a fost eliberat, teama de invazia sovietică nu m-a mai părăsit, așa că în ’44 cînd frontul se apropia periculos de noi, am plecat în refugiu în Banat. Cînd s-a auzit semnalul și trenul s-a pus în mișcare, am simțit dureros că n-am să mai revăd orașul niciodată.

La București aveam să începem o nouă viață, nu e ușor la 44 de ani s-o iei de la capăt. Am stat cîteva zile la Ștefi și Silică, cît am căutat o casă în care să ne mutăm. Nu era un oraș necunoscut pentru mine, veneam în fiecare an în vizită la ei, îmi plăcea aerul lui de oraș mare, important, în care viața se trăia la cote înalte. Aveam nevoie de o casă suficient de mare pentru patru persoane, pentru că mama mea urma să stea cu noi. Nu mi-a fost ușor să aleg, trebuia să țin cont și de faptul că ne grăbeam, nu puteam amîna prea mult mutarea. Și am găsit apartamentul din demisolul casei de pe Geniului 10. Era spațios, avea patru camere mari plus bucătărie și baie și, mai ales, ne puteam muta imediat. N-am stat prea mult pe gînduri și am bătut palma cu colonelul Dimitriu.

Am încercat să fac un cămin din acel apartament, din care am rămas cu doar două camere, după ce, în 1949, am fost obligați să cedăm două dintre ele, bucătăria și baia devenind comune. Norocul a fost că cei din familia Ignat care s-au mutat lîngă noi erau niște oameni cumsecade, cu care ne-am înțeles bine. L-ai cunoscut pe Mircea, băiatul lui Mimi și al lui Rică Ignat, un copil adorabil cu care îmi plăcea să mă joc și astfel să îmi reamintesc de anii copilăriei lui Evy. A fost o perioadă grea, mai ales după ce am fost pensionat la doar 55 de ani, pentru că nu aveam un dosar curat și a trebuit să caut altă soluție pentru a-mi putea întreține familia. Am găsit un post de jurist la Eforie și am stat acolo trei ani. Dar gîndul mi-a fost mereu acasă.

Mi-e dor să mai stau la biroul meu cu o carte în mînă, să mă cufund în lectură și să mă bucur de viață. Mi-e dor să ascult Viena la vechiul meu aparat de radio, așa cum făceam în fiecare seară după ce luam cina cu bunica ta. Mi-e dor să ies în plimbare pe Șoseaua Cotroceni, pînă spre Facultatea de Drept și mai departe, la Catedrala Sfîntul Iosif, apoi pe Calea Victoriei. Am iubit mult Bucureștiul, care m-a primit cu frumusețea lui, ajutîndu-mă să trec peste toate cîte s-au abătut peste familia noastră. Îmi plăcea să vin la voi în Titan, cu troleibuzul luat de la Universitate, era un cartier tînăr, așa cum erau și părinții tăi, veneam cu mare drag să te văd cum crești fericit și îți aduceam de fiecare dată ceva simbolic. Mă bucură gîndul că multe dintre cărțile la care am ținut sînt acum la tine, știind că le iubești la fel de mult.

Mi-e dor de micul meu Cernăuți din Geniului 10, unde am încercat cu puterile mele să-mi trăiesc cît mai demn zilele pe care mi le-a dat Dumnezeu. Trimite-mi un gînd atunci cînd vei mai trece pe acolo, am să vin negreșit.

Te îmbrățișez cu mult drag,

Deiner Opa

Fragment din Geniului 10, Editura Vremea, 2020