Memoria orașului

Revin la o idee despre care am scris acum 11 ani și pe care o reiau aici: 

21 noiembrie 2007

Urmează staţia Ceauşescu. Peronul pe partea stîngă

Metrorex pare o piedică în calea uitării binefacerilor comunismului. Parcurgînd numele staţiilor, observi cu uşurinţă că la metrou timpul a stat în loc. Există în continuare denumiri de fabrici, unele dintre ele dispărute demult. Republica, Semănătoarea, Timpuri Noi, IMGB. Alte staţii poartă denumiri vechi, în ciuda faptului că respectivele pieţe sau străzi şi-au schimbat între timp numele. Piaţa Muncii, Armata Poporului, Păcii, 1 Mai. Aşa stînd lucrurile, cred că ar fi foarte potrivit ca numele uneia dintre staţii să fie dat de cel care a inaugurat metroul acum 28 de ani, ctitorul acestei realizări deosebite a României socialiste, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Să spunem staţia Izvor, pentru că oricum cartierul nu mai există, fiind demolat de acelaşi ctitor.

Între timp, s-a mai schimbat cîte ceva. Semănătoarea se numește Petrache Poenaru, Armata Poporului a devenit Lujerului, iar IMGB este acum Dimitrie Leonida. În acest an cînd sărbătorim centenarul, ar fi frumos să îi omagiem pe cei care au înfăptuit România Mare, redenumind alte stații de metrou:

1. Păcii – bulevardul Păcii, care era cuprins între Valea Cascadelor și A1, se numește astăzi Iuliu Maniu. Și stația de metrou ar fi bine să primească numele lui Iuliu Maniu;
2. Piața Muncii – numele pieței a fost schimbat acum vreo 25 de ani în Eudoxiu Hurmuzachi. Pentru că se găsește la capătul bulevardului Basarabiei, stația ar putea fi redenumită Pantelimon Halippa, președintele Sfatului Țării care a votat la 27 martie 1918 unirea Basarabiei cu România;
3. Laminorului – fabrica Laromet nu mai există. Stația ar putea primi numele lui Iancu Flondor, președintele Congresului General al Bucovinei care a votat la 28 noiembrie 1918 unirea Bucovinei cu România;
4. Timpuri Noi – fabrica a fost demolată, s-au construit pe acel amplasament clădiri de birouri. Cum ar fi ca stația să fie redenumită Regele Ferdinand?;
5. Tineretului – aflată nu departe de stația amintită anterior, ar putea fi Regina Maria. Astfel, pe magistralele 1 și 2, Ferdinand și Maria ar fi urmate de Piața Unirii;
6. 1 Mai – stația se află pe calea Griviței, iar fostul bulevard Filantropia (paralel cu aceasta) nu se mai numește 1 Mai de la începutul anilor ’90. Ion I.C. Brătianu, primul președinte al Consiliului de Miniștri al României reîntregite, ar fi un nume mai potrivit.

Nu știu pe cine ar deranja dacă 6 stații din cele 53 ale metroului bucureștean ne-ar aminti de un moment important al istoriei noastre.

100 de ani

O soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are (I.L. Caragiale – O scrisoare pierdută, Actul I, Scena III, Zaharia Trahanache)

Mă întreb și eu ce principii mai are societatea noastră în 2018. Cu excepția (notabilă, dar pentru care meritele noastre sînt mai mici decît credem) intrării în Uniunea Europeană (intrare, mai greu cu integrarea!), anii care au trecut de la căderea comunismului au adus puține schimbări față de așteptările pe care le aveam în decembrie 1989. Vîrfurile clasei politice sînt aproape la fel de lamentabili ca ultima garnitură a ceaușismului și cu cît sînt mai lamentabili, cu atît amnezicul nostru electorat îi votează mai abitir. Fundația pe care încercăm să construim ceva este șubredă. Elitele vechi au fost decapitate în primii ani de după încheierea celui de-al doilea război mondial, iar formarea unor elite noi după 1989 a fost sabotată prin politici ticăloase de alungare din țară a celor mai capabili dintre tinerii instruiți.

 Din cei 100 de ani scurși din 1918, România a trăit 52 de ani sub dictatură. Din februarie 1938 pînă în decembrie 1989. Mulți români de astăzi regretă regimul comunist, care se întinde pe cea mai lungă perioadă, 45 de ani. Pentru cei mulți, pentru care libertatea cuvîntului este o abstracție absolută, faptul că statul este condus cu mînă de fier este un lucru benefic. Cei 29 de ani care au trecut de la sfîrșitul de jure al comunismului nu au adus clarificări în ceea ce privește modul în care ne dorim să arate România. Avem o societate conservatoare în sensul rău al cuvîntului, majoritatea oamenilor se opun oricărei schimbări, cît de mici. Avem, este adevărat, și o aripă radical-progresistă, agresivă și intolerantă în aceeași măsură ca tabăra adversă. S-a văzut cel mai bine acest lucru în campania care a precedat referendumul eșuat pentru schimbarea Constituției (nu știm exact ce avea să se schimbe, întrebarea a fost prea vagă și prea ticăloasă).


Primul lucru care trebuie stabilit fără jumătăți de măsură este adoptarea unei noi Constituții, cea actuală avînd prea multe ambiguități. În primul rînd, trebuie pusă în discuţie forma de guvernămînt. Republica este contestabilă, ca moştenitoare a republicii comuniste impuse cu pistolul în 1947. Revenirea la monarhia constituţională ar fi cea mai potrivită alegere. În mod normal nu ar fi necesar un referendum, atîta timp cît nici renunţarea la monarhie nu s-a făcut prin consultare populară. Dar ce mai reprezintă astăzi monarhia, după plecarea Regelui Mihai? Tare mi-e teamă că prea puțin. Trebuie redefinit rolul Parlamentului, instituție fundamentală, dar și cea mai hulită a statului român. Acesta trebuie să rămînă bicameral așa cum a fost gîndit acum mai bine de 150 de ani, dar cu atribuţii diferite ale Senatului şi Camerei Deputaţilor şi cu mai puţini membri, în conformitate cu scăderea populaţiei. Nu instituția parlamentară trebuie pusă în discuție, ci oamenii pe care partidele politice înțeleg să-i trimită acolo, oameni de cele mai multe ori nepotriviți pentru a face legi.

Sărbătorim 100 de ani de la formarea unui stat care a durat mai puțin de 22 de ani, din decembrie 1918 pînă în iunie 1940. Istoria ne-a fost potrivnică, integritatea teritorială a națiunii române nu a putut fi menținută. De altfel, în spațiul public se vorbește mai puțin despre 27 martie și 28 noiembrie, datele la care aniversăm alăturarea Basarabiei și Bucovinei. Cel mai mare pericol pentru statul român este indiferența celor care îl populează astăzi. Să rămînem obiecte, nu subiecte ale istoriei, cum spunea Emil Cioran. Să îi lăsăm pe alții să facă ceva în locul nostru, să iasă vecinul la proteste ca noi să-i omorîm liniștiți capra. Și să ne mai lase Europa asta cu toate regulile ei, să nu se mai amestece în treburili noastre interne, așa cum bine sublinia tovarășul Nicolae Ceaușescu în mai toate cuvîntările sale. Naționalismul prost înțeles și confundat cu patriotismul ne va îndepărta tot mai mult de aspirațiile compatrioților noștri de acum un secol.