Meşteşugul contemplaţiei

George Almosnino, Fotoliul verde. Antologie de poezie 1971-1995,

Editura Paralela 45, 2013

Immanuel Kant nu a părăsit niciodată Königsberg-ul, dar a gîndit un sistem filosofic care a cucerit lumea. Mi-am amintit de Kant citind antologia alcătuită de Nora Iuga din poezia lui George Almosnino. Un poet care şi-a scris cărţile, privind lumea de la fereastra apartamentului său din cartierul Titan. L-am citit prima dată pe George Almosnino într-un grupaj din România Literară acum vreo 20 de ani. I-am adăugat numele în lista de poeţi care contează. Lumea imaginată de Nino din fotoliul său verde a ieşit de multe ori mai bună decît cea exterioară. O lume pe care o contemplă, ştiind că nu o va putea schimba: „vine o vreme / meşteşugul contemplaţiei”. O lume pe care o aduce la dimensiuni minimaliste: „dacă seară de seară în linişte am privi / cum minutul se lasă mângâiat / pe muchiile sale reci / tot astfel frunzele gudurându-se / schelălăind la piciorul unui câine mai mare”. O lume pe care a simţit-o pînă la durere şi pe care a părăsit-o mult prea devreme. 

Atmosfera este de multe ori apăsătoare, intimitatea camerei întorcîndu-i-se împotrivă: „mi-e frică de scaunul acela / pe care mi-am pregătit / hainele de duminică”. Alteori, notaţia fulgurantă de jurnal punctează scene de mare intensitate emoţională: „marea adusă pe fundul unui pahar / în camera muribundului / atât s-a putut prinde cu linguriţa”. Cînd părăseşte fotoliul, scenografia se mută într-o rezervă de spital: „soră arde-ţi inelul / bărbile morţilor / se strecoară prin el”, „Fără păsări pădurea are mirosul / coridoarelor de spital.” Pe drumul spre Marea linişte (aşa cum se intitulează ultimul volum, postum, din 1995), cele două maluri se întrepătrund: „Ce poate mortul dori în viaţă? / aerul apa focul şi cerul / poate altunde.” sau „se scrie un necrolog / se plânge în faţa cortinei / se bârfeşte în spatele ei / se mulţumeşte omului / vieţii / morţii”. Un poem care merită citat în întregime este strânge firimiturile mamă: „cineva încearcă la uşă / mamă / strânge firimiturile de pe masă / ascunde-mi vapoarele de hârtie / în coşul cu rufe / pune glastra cu flori pe noptieră / ochelarii aşază-i peste albumul familiei / aranjează-ţi un zâmbet pe faţă / spune-i că abia m-ai născut / dorm / cineva încearcă la uşă.”.

Un om discret, care ar fi meritat o mai mare recunoaştere în timpul vieţii. Eugen Negrici scrie în prefaţa cărţii despre strania voluptate a subestimării. Prietenii alături de care a visat poezia, Constantin Abăluţă, Valeriu Mircea Popa, Virgil Mazilescu, Mariana Marin, Florin Mugur, alcătuind laolaltă o boemă literară în anii friguroşi şi întunecaţi ai sfîrşitului de comunism, l-au apreciat la adevărata valoare şi au scris la vremea lor despre cărţile pe care le-a publicat. Jumătate a unei familii de scriitori, George Almosnino va rămîne în posteritate şi prin portetul pe care i-l face Nora Iuga în postfaţa antologiei, portret la rîndul său antologic: „Sigur, omul ăsta al meu care vorbea atât de puţin despre viaţa lui căra după el un camion plin cu role de film mut.”

Text apărut în Ateneu nr. 1(533)/2014