Sărbătoare naţională pînă la instalarea comunismului, 10 Mai însemna
venirea pe tron ca domn al Principatelor Unite a lui Carol I în 1866,
proclamarea independenţei în 1877 şi proclamarea României ca regat în 1881. Trei
aniversări care au marcat devenirea modernă a ţării. La capătul domniei Regelui
Carol I, România era una dintre ţările civilizate ale Europei, iar unirea cu
cele trei provincii aparţinînd de facto statului român (Basarabia, Bucovina şi
Transilvania) a venit ca un lucru firesc.
După război nu s-a mai
vorbit despre 10 Mai. Tot ceea ce ţinea de regalitatea României a fost trecut
la index. Peste 80 de ani de istorie s-a dat cu buretele şi din toată acea
perioadă au rămas doar cîteva date. Se vorbea despre independenţă, dar data
fusese mutată pe 9 Mai, despre răscoala din 1907, despre eroismul armatelor
române în primul război mondial, dar nici o vorbă despre Mareşalul Alexandru
Averescu. Generaţii întregi de tineri au crescut cu istoria falsificată a lui
Roller şi a discipolilor acestuia şi s-a şters astfel din memoria colectivă o
perioadă însemnată din istoria poporului român.
A existat un moment de
graţie al monarhiei după Revoluţia din 1989. De Paşti în 1992, cînd întors în
ţară după o absenţă de aproape jumătate de secol, Regele Mihai a reuşit să
scoată în stradă sute de mii de bucureşteni (după alte surse chiar un milion).
Am să citez din excelentul articol „De ce regi?” scris de Gabriel
Liiceanu cu acel prilej, apărut mai
întîi în revista 22 şi reluat apoi în volumul „Apel către lichele”: „Mîngîiat
de sute de mii de oameni. Freamătul acestei mîngîieri uriaşe nu se putea naşte
din altceva decît din disperarea iubirii regăsite. Discursul regal s-a încheiat
cu o declaraţie de iubire lipsită de emfază, austeră chiar. I s-a răspuns că
este, la rîndul lui iubit. De ce atunci acela căruia i-am declarat iubire şi
care ne-a mărturisit iubirea lui a trebuit să plece? De ce, iubindu-ne, a
plecat şi de ce s-a strigat, zadarnic, în urma lui, „nu pleca”? Pesemne pentru
că trăim de patruzeci şi cinci de ani într-o poveste urîtă şi pentru că vraja
blestemului nu s-a destrămat încă. Cortina a căzut, după acea zi de Paşti,
peste scenariul unei iubiri neconsumate.”
Cum mai percep românii ziua de 10 Mai? Cu indiferenţă, ca
tot ceea ce li se întîmplă în ultimii ani. Regele Mihai s-a întors în ţară, dar
prezenţa sa nu mai impresionează ca în 1992. Radu Duda, intitulat pompos „Alteţa Sa Principele Radu de Hohenzollern
Veringen”, este un fel de
ambasador (se pare chiar membru al guvernului) şi face lobby pentru integrarea
europeană a României. Se prea poate ca acest lucru să fie benefic, dar mie prea
îmi miroase a „pupat toţi piaţa endependenţi”.
Aş încheia cu o anecdotă.
O vecină a mamei mele de la sfîrşitul anilor ’40, născută pe 10 Mai, începuse
să spună că ziua ei este de fapt pe 9 Mai. Chestionată în legătură cu această
curioasă schimbare, femeia aceasta (un personaj, la urma-urmei, foarte pitoresc)
a răspuns senin: „Tot ce era înainte 10 Mai, acum e 9 Mai!” Femeia intuise fără
să vrea că timpul fusese dat înapoi. Şi nu numai cu o singură zi. Că România
trecuse la ora de iarnă în plin august şi decalajul dintre noi şi restul
Europei libere avea să crească vertiginos în următorii zeci de ani. Să ne
întrebăm ce-ar fi fost dacă? Nu ne-ar mai ajuta la nimic.
Postări
