Pentru un băiat, mai ales pentru un băiat, modelul
de urmat este tata. Nu fac excepţie şi recunosc că multe dintre convingerile pe
care le am i le datorez lui. Încă din copilărie, cînd abia aşteptam să se
întoarcă de la serviciu şi de cele mai multe ori adormeam înainte să ajungă
acasă, îi consideram spusele literă de lege. Aşa am ajuns cu timpul să
colecţionez timbre şi vederi, să-i citesc pe Marin Sorescu şi Ana Blandiana, să
ascult Bach şi să înţeleg că muzica lui se apropie cel mai mult de dumnezeire.
Şi să îmi placă fotbalul. Ţin minte şi acum că una dintre rugăciunile pe care
le spuneam seara era „Dă-i Doamne mamei serviciu (întrerupsese pentru creşterea
mea) şi lui tata concediu”, pentru a petrece cît mai mult timp împreună.
Tata Mare nu era mare
amator de sport. Mergea totuşi pe la meciurile pe care UTA le juca acasă, la
Arad, cînd bunicul meu era detaşat acolo cu serviciul, ca medic militar. Tata
i-a urmat cariera în medicină, dar s-a apropiat mai mult şi de fenomenul
sportiv, încă din copilărie. Echipa cu care ţinea şi care era una dintre cele
mai bune din acea perioadă, era Carmen, patron fiindu-i Ionel Mociorniţă, fiul lui
Dumitru Mociorniţă, proprietarul unei celebre fabrici de încălţăminte. Carmen
s-a luptat chiar cu UTA pentru cîştigarea campionatului din 1947 şi a terminat
pe locul 2.
În vara aceluiaşi an,
echipa s-a desfiinţat şi locul ei în campionat a fost luat de ASA, care avea
să-şi schimbe denumirea succesiv în CSCA, CCA şi din decembrie 1961 în Steaua.
Avînd în vedere că cei mai importanţi jucători de la Carmen au trecut la ASA,
tata a devenit suporterul acesteia. Fără să fie un împătimit al stadionului, a
trăit febra meciurilor cu Dinamo, reuşita turneului în Anglia şi meciul
naţionalei cu Iugoslavia (1-0 la Belgrad) din 1956, cînd CCA a dat 11 jucători
(Voinescu, Toma, Apolzan, fraţii Zavoda, Bone, Onisie, Cacoveanu, Gheorghe
Constantin, Tătaru, Alecsandrescu), seria de cupe cîştigate cu Ştefan Covaci pe
bancă la sfîrşitul anilor '60.
Am făcut ochi pe echipa din
1975. Aveam 8 ani, discutam la şcoală şi în faţa blocului despre fotbal cu
băieţii, jucam pe aleile dintre blocuri şi în curtea şcolii, aveam mulţi prieteni care ţineau şi ei cu Steaua.
Antrenor era atunci Emerich Jenei, cel care avea să cîştige peste 11 ani Cupa
Campionilor. Jucătorii îi ştiu şi acum, mai ales că tata mi-a cumpărat o
fotografie cu ei (prima dintr-o colecţie). Iordache, Moraru, Anghelini, Sameş, Vigh,
Agiu, Smarandache, Tudorel Stoica, Dumitru, Iordănescu, Dumitriu IV, Zahiu, Ion
Ion, Troi, Marcel Răducanu, Costică Zamfir, Năstase.
N-am jucat niciodată bine.
Eram de cele mai multe ori portar, pentru a-i lăsa pe alţii să-şi etaleze
calităţile de dribleuri şi golgeteri. Dar cît mai trăiam miuţele acelea în
poartă! Cînd jucam la şcoală, pe un teren incomparabil mai mare decît strada,
jucam în apărare şi îmi amintesc că îmi scriam cu creta pe şortul negru numărul
2, numărul lui Teo Anghelini, fundaşul dreapta de la Steaua, cu care speram în
taină să semăn în joc. Vizavi de şcoală, în acelaşi bloc în care locuia unul
dintre colegii mei de clasă, stătea Marcel Răducanu. Astăzi pare de necrezut că
cel mai bun fotbalist român al vremii locuia într-un apartament de bloc în
Balta Albă. Se întîmpla să mai vină pentru un meci „demonstrativ” şi mă pot
lăuda că am jucat în aceeaşi echipă cu el.
Cu tata am fost pentru
prima oară pe un stadion, evident în Ghencea, la un meci Steaua – ASA Tîrgu
Mureş. A fost 2-1 pentru Steaua (golul victoriei marcat de Marcel) şi eu nu mă
mai săturam să privesc gazonul verde, un verde ireal după ce văzusem meciuri
doar la televizor. Făceam de fapt, pentru prima oară, legătura dintre iarbă şi
gazon, despre care credeam pînă atunci că este o suprafaţă necunoscută, de
culoare gri. Se juca atunci în sistemul 4-3-3, într-o formulă ofensivă, cînd
încă nu se inventase fotbalul total, iar atacanţii erau pur şi simplu atacanţi.
Nu se ajunsese la sumele fabuloase care se învîrt acum în fotbal, iar plăcerea
de a juca era parcă mai mare.
Am intuit naşterea unei
echipe mari a Stelei în vara lui 1983, la Cupa „Steaua”. Revenise ca antrenor Jenei, iar ca jucători de atac fuseseră transferaţi Lăcătuş
şi Piţurcă. După 2 ani recîştigau titlul şi porneau în campania europeană,
sfîrşită atît de frumos. Îmi amintesc cum am pariat calificarea în fiecare tur
cu un coleg de facultate, luîndu-i de fiecare dată cîte o bere, inclusiv după
finala cîştigată cu Barcelona. Balint, Belodedici, Iovan, Duckadam, Bölöni,
Majearu, Rotariu, Hagi, Dan Petrescu, Ilie Dumitrescu, Adrian Ilie, Panduru, Gâlcă,
Dorinel Munteanu. O parte din lista de mari jucători care au jucat pentru
Steaua. Stilul impus de Steaua în fotbalul românesc a fost bazat pe frumuseţea
jocului ofensiv, pe un fair-play desăvîrşit, recunoscut şi premiat de UEFA în
1986, cît şi pe dăruirea totală în teren.
Ataşamentul
faţă de Steaua s-a consolidat cu trecerea anilor, iar astăzi îmi dau seama că
nu aş fi putut ţine cu altă echipă. Plăcerea de a vedea un meci cu tata a rămas
la fel de mare, mai ales că trăim fiecare partidă cu toată intensitatea. Nu
sîntem genul de privitori neimplicaţi şi indiferenţi. Punem multă pasiune,
suferim şi ne bucurăm, sărim în sus la goluri, ne luăm cu mîinile de cap la
ratări, contestăm deciziile arbitrilor care ne sînt potrivnice, sîntem 100% implicaţi.
Hai Steaua!
Postări
