Una dintre constantele politicii pe care o au făcut-o regimurile comuniste a fost negarea lui Dumnezeu. Siguri pe ei şi pe superioritatea filosofiei
marxiste, comuniştii au crezut că pot inocula în conştiinţa popoarelor ateismul. Că n-au
reuşit, stau dovadă imaginile jurnalelor de actualităţi din 1941, după
eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, cu ţăranii care dezgropau icoanele ascunse
de furia bolşevică. De altfel, în Uniunea Sovietică, a fost una dintre cele mai
crunte represiuni împotriva bisericii şi slujitorilor acesteia.
România nu a făcut
excepţie. Gheorghiu-Dej a umplut închisorile cu preoţi şi înalţi ierarhi ai
Bisericii (Ortodoxe, Romano-Catolice şi Greco-Catolice), în care majoritatea
şi-au găsit sfîrşitul ca martiri, iar Ceauşescu şi-a manifestat cu perseverenţă
diabolică plăcerea de a demola biserici sau a le muta în spatele unor clădiri
noi. În cartea „Bisericile osîndite de Ceauşescu, Bucureşti 1977-1989”, apărută
la Editura Anastasia în 1995, se face o trecere în revistă a tuturor lăcaşelor
de cult ortodoxe, demolate sau mutate în acei ani. Au căzut Mânăstirea
Văcăreşti, Mânăstirea Cotroceni, Biserica Enei, Biserica Sf. Vineri (în ciuda
credincioşilor care au încercat cu prezenţa lor să o salveze, Elena Ceauşescu a
insistat să fie dărîmată „porcăria”), Mânăstirea Pantelimon. Altele au fost
translate, Mânăstirea Mihai Vodă, Biserica Sf. Ioan Nou, Biserica Cuibu cu
Barză. Părintele Galeriu scria în prefaţa cărţii: „A lovi într-o biserică înseamnă a lovi în Casa Părintelui
ceresc, în Trupul Fiului Său Iisus Hristos, în trupul unui om, în trupul unui
neam sfinţit în Duhul Sfînt. A lovi într-un asemenea locaş înseamnă a lovi în
cel mai sfînt loc al fiinţei neamului, înseamnă a lovi în puterile lui
spirituale, în credinţa care este stînca de rezistenţă, în nădejdea care-l
înaripează, în iubirea divină care-i dă viaţă, care-i susţine viaţa.”
Bucureştiul a pierdut în acei ani nu numai construcţiile propriu-zise ale
bisericilor, dar şi încrederea că mai putem scăpa din coşmarul comunist. Priveam
neputincioşi la prăbuşirea zidurilor sfinte şi odată cu acestea a speranţelor
că vom ieşi vreodată din tunelul roşu. Într-o perioadă în care lipsa
alimentelor, a căldurii, a curentului electric era privită ca o stare de
normalitate, loviturile aplicate Bisericii au fost cel mai greu de suportat. Au
căzut sub şenilele regimului ceauşist 20 de biserici ortodoxe, şase sinagogi şi
temple de rit mozaic, precum şi trei case de rugăciuni ale cultelor baptist,
penticostal şi adventist. Opt biserici ortodoxe au fost translate.
După Revoluţie, unele
biserici au fost reconstruite. Sf. Spiridon Vechi din Piaţa Naţiunilor Unite
sau Doamna Oltea din Str. Barbu Văcărescu. Altele vor rămîne doar în amintirea
celor care s-au închinat şi s-au rugat în ele, cum ar fi Alba Postăvari, Spirea
Veche sau Izvorul Tămăduirii, demolate pentru a face loc ruşinoasei Case a
Poporului.
Am crescut într-un cartier în care bisericile erau
foarte puţine. Balta Albă sau Titan s-a dezvoltat după al doilea război
mondial, astfel că a rămas cu bisericile existente în perioada în care pe
aceste locuri se afla comuna Dudeşti-Cioplea. Mergeam în copilărie la Biserica Adormirea
Maicii Domnului din Bd. Sălăjan (astăzi Grigorescu), una dintre puţinele din
cartier. De altfel, nu-mi imaginam Titanul cu siluete de biserici printre
blocuri şi mi se părea normal să le văd doar atunci cînd mergeam în centrul
oraşului.
Într-o perioadă în care unii văd
în instituţia Bisericii un pericol pentru dezvoltarea intelectuală a copiilor
şi care cer scoaterea icoanelor din şcoli şi a religiei dintre materiile de
studiu, a început construcţia de noi biserici, de data aceasta în faţa
blocurilor, nu ascunse în spatele cutiilor gri ale socialismului. Tot mai
multe, ele se integrează în arhitectura oraşului şi îi redau profilul spiritual.
În Titan, există acum biserici noi în Parc, la Potcoava, pe Barajul Rovinari,
lîngă Policlinică, pe Bd. Basarabia, pe Str. Gheorghe Petraşcu, pe Str. Ciucea
şi sînt aproape finalizate cele de pe Str. Rîmnicu Sărat sau Bd. 1 Decembrie
1918. Este o revanşă a Bisericii în faţa istoriei şi un semn că Dumnezeu îşi
duce mai departe lucrarea Sa, într-o epocă în care ateismul militant din anii
comunismului este înlocuit de grija excesivă a diverşilor corecţi politici
pentru libertatea conştiinţelor noastre. Eu, unul, prefer ca şi Petre Ţuţea, „o
babă murdară pe picioare, care stă în faţa Icoanei Maicii Domnului în biserică,
faţă de un laureat al premiului Nobel, ateu.”Eseu publicat în revista Cuvântul nr. 1(367)/2008
Postări
