Văd adeseori la ştiri cum
reacţionează oamenii din statele Europei Occidentale atunci cînd le este
ameninţată comunitatea. Manifestări de protest împotriva construirii unei
fabrici, împotriva amplasării unei baze militare străine, împotriva unor legi
care ar încălca drepturile omului. Aceste reacţii arată existenţa unui grup de
interese pe care îl putem numi societate civilă şi care există dincolo de viaţa
politică şi independent de politicienii care se perindă la putere. În ţările cu
tradiţie democratică, aşa arată normalitatea. Dar are România o societate
civilă capabilă să funcţioneze ca o comunitate care să potenţeze excesele
politicii?
În România
comunistă, mai ales în ultimii ani ai lui Ceauşescu, tăcerea aproape
generalizată arăta în mod paradoxal o solidaritate a societăţii româneşti,
sătulă de lipsuri şi de dictatură, dar incapabilă de gestul revoltei. A venit
momentul decembrie 1989 şi aşa cum spunea Ana Blandiana, am văzut că fiecare
tăcuse altceva.
Naşterea
societăţii civile în România s-a făcut greu, grupul de interese din jurul lui
Ion Iliescu dorind să controleze totul în România. Primele luni ale anului 1990
au însemnat consolidarea unei puteri care nu accepta dialogul politic şi civic,
putere care a adus de trei ori minerii la Bucureşti pentru a lichida, inclusiv fizic, o opoziţie
pe cale de închegare. Este greu de înţeles pentru cei obişnuiţi cu diversitatea
de astăzi a presei româneşti, cum FSN controla TVR (singura televiziune),
radioul public (singurul post de radio), precum şi toate cotidianele, cu
excepţia României Libere. Se ajunsese în situaţia bizară de a ni se
predea democraţia de către oameni care făcîndu-şi studiile (politice!) la Moscova, numai despre aşa
ceva nu învăţaseră. Totuşi, primele semne că s-a
schimbat ceva au venit tot din presă. În afara României Libere, unde Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu şi Mihai
Creangă construiseră un ziar într-adevăr liber, apăruseră revista 22, publicaţie a Grupului de Dialog
Social, condusă de Stelian Tănase, Caţavencu,
înfiinţată din iniţiativa a trei tineri ingineri: Liviu Mihaiu, Sorin Vulpe şi Doru
Buşcu şi Memoria, revista gîndirii arestate, o
colecţie de mărturii cutremurătoare despre calvarul românilor care nu au
acceptat noua ordine instaurată de tancurile sovietice şi au luptat împotriva
acesteia.
După succesul
mincinos de la alegerile din 20 mai şi după mineriada din iunie care a lichidat
manifestaţia maraton din Piaţa Universităţii, mulţi oameni au renunţat să mai
spere la ceva bun şi au plecat din ţară. Încet, încet, liniştea promisă de putere
în campania electorală ne cuprindea pe toţi, imobilizîndu-ne într-o mare de
supuşi. În acest climat de linişte, structurile comuniste se puteau reaşeza pe
locurile de unde fuseseră, cel puţin aparent, mişcate în decembrie 1989. Eram
singura ţară din fostul bloc comunist unde comuniştii revopsiţi conduceau cu
majoritate absolută. Unde partidele de opoziţie luptau singure, fără a avea în
societatea civilă un aliat puternic.
Toamna anului 1990 avea însă să schimbe lucrurile.
În ziua de 7 noiembrie, dată aleasă probabil nu întîmplător de către membrii
fondatori, apărea în România liberă
vestea înfiinţării Alianţei Civice.
216 personalităţi, printre care Ana Blandiana, Doina Cornea, Constantin Ticu
Dumitrescu, Victor Rebengiuc, Ştefan Augustin Doinaş, Mariana Marin, Nicolae
Manolescu, Petru Creţia, Zoe Petre, Mihai Şora, Stelian Tănase, Dan Grigore. În
Declaraţia de Principii se arăta că România se găseşte prinsă într-un angrenaj
putînd duce la catastrofă dacă grupurile, personalităţile, persoanele care au
dovedit ataşament pentru democraţie şi valorile civilizaţiei europene nu
întreprind o largă acţiune în cadrul societăţii civile, singura în măsură să
asigure exercitarea libertăţilor cetăţeneşti. Cuvintele de încheiere Nu putem reuşi decît împreună aveau să
devină un motto al întregii opoziţii.
Organizarea ulterioară a opoziţiei şi cîştigarea
alegerilor din 1996 îşi au originea în acel moment de luciditate în care au
fost lăsate deoparte orgoliile personale şi s-a pus interesul naţional mai
presus de orice. Emil Constantinescu, provenit din rîndurile Alianţei Civice, a
devenit preşedintele României şi a consolidat prin acţiunile sale statul de
drept din România. Guvernele formate de Convenţia Democratică din România au
pus bazele unei economii capitaliste sănătoase şi au dus la creşterea economică
de după anul 2000. Prezenţa Alianţei
Civice pe scena publică a ultimilor ani a fost mai discretă. Lucrurile s-au
aşezat într-o oarecare măsură şi interesul oamenilor pentru acţiuni de stradă a
scăzut, în ciuda faptului că derapajele de la linia democratică continuă şi
astăzi. Lumea are acum de bine de rău pîine (scumpită) şi circ din plin la
televiziuni şi în paginile tabloidelor.
20 de ani la scara istoriei nu înseamnă nimic.
Pentru o generaţie poate însemna totul. Cei care au dorit o societate civilă în
România, pot fi mulţumiţi cu progresele din această perioadă de timp? Acum
vorbim cu toţii în acelaşi timp, fiecare altceva. Alcătuim o sumă de comunităţi
mici, fără să fim o mare familie. Nu avem proiecte comune. Intrarea în Uniunea
Europeană ne-a făcut să ne mulţumim cu un dolce
far niente, sîntem indiferenţi la ceea ce depăşeşte spaţiul intim şi inconştient
de nepăsători cu privire la ce va fi cînd noi nu vom mai fi. Nici măcar criza
nu ne-a adunat, ci dimpotrivă a accentuat sindromul caprei vecinului. Sîntem mai curînd o populaţie, decît o
comunitate, o societate civilă care ar aprecia foarte mult o dictatură
militară. Ca în Rusia, domnule! cum
bine zis-a Caragiale.
Postări
