Poveste de Crăciun

Pe suprafaţa tare, din lemn, a căluţului, apăru un semn mic, ca o cruce. Apoi puse jucăria la loc printre hainele îmbătrînite, nepurtate de multă vreme. Închise uşa dulapului şi realiză în clipa aceea că toate poveştile auzite pînă atunci despre existenţa lui Moş Crăciun sînt doar minciuni. Avuseseră dreptate cei ce-i spuseseră că darurile primite sînt de fapt din partea părinţilor. Acest lucru se adeverise. Cum altfel se putea explica prezenţa căluţului de lemn mult dorit, tocmai în săptămîna Crăciunului, bine ascuns privirilor indiscrete în dulapul devenit dintr-o dată ostil? Copilul se simţi trădat şi toată bucuria adunată bob cu bob în timpul anului şi care urma să explodeze rotundă şi întreagă în seara de Ajun se stingea într-o bosumflare tipică vîrstei. Nici împodobirea bradului nu avu darul să-i scadă deziluzia, nici apropierea serii şi nici colindele care se auzeau de afară şi răzbăteau prin ferestrele îngheţate, pline de căldura urătorilor. Cînd fu chemat de părinţi în camera pomului ştia deja ce avea să urmeze. Intră şi văzu de la uşă, printre alte cadouri frumos rînduite sub crengile bradului, căluţul de lemn pe care sperase pînă în această ultimă clipă să nu-l regăsească acolo. Se apropié, dezamăgit de farsa pe care simţea că o trăieşte şi cum copiii nu-şi pot ascunde sentimentele în spatele unei măşti ipocrite, luă cu tristeţe căluţul în braţe. Dar pe lemnul frumos şlefuit, căutînd semnul ştiut, făcut cu mîna lui cu cîteva zile înainte, nu găsi nimic. Rămase nemişcat neştiind ce să creadă. Afară, în dreptul ferestrei, un personaj înaripat, îmbrăcat în alb, îi făcu cu ochiul. Şi întrezări pe cerul acelei nopţi de decembrie depărtîndu-se silueta unei sănii, cea mai frumoasă şi adevărată sanie pe care o văzuse vreodată şi cum probabil nici nu există alta pe lume.