Generaţia „optzeci” la cuţit

Mihail Vakulovski, Portret de grup cu generaţia „optzeci”, Editura Tracus Arte, 2010

O teză de doctorat este de cele mai multe ori o lucrare ştiinţifică inaccesibilă cititorilor obişnuiţi. Portretul de grup pe care ni-l propune Mihail Vakulovski vine să contrazică această prejudecată, lucrarea lui se citeşte ca un roman (sau ca un rockman anticipînd Tovarăşii de cameră din 2011) cu personaje pozitive şi mai puţin pozitive. Abundă referinţele, fie că este vorba de volume de critică, articole din publicaţiile culturale sau interviuri ale scriitorilor disecaţi. Senzaţia pe care o ai este că autorul a stat ascuns într-un colţ al sălii în care se desfăşura Cenaclul de Luni şi a notat sîrguincios de acolo toate nuanţele lecturilor şi toate reacţiile sălii (ce bine i-ar fi prins broşurile pe care le editează în zilele noastre Institutul Blecher).
„Sub admirabile titluri, ca în romanele englezeşti din secolul XVIII, se desfăşoară capitolele analitice” (Nicolae Manolescu pe coperta a patra). Mihail Vakulovski împarte poezia anilor ’80 în poezia realului (cu subcapitolele realul cotidian – Florin Iaru, Romulus Bucur, Mariana Marin, Liviu Antonesei, Ioan Moldovan, Ioan Flora, Alexandru Muşina, Mircea Cărtărescu, hiper-realul – Caius Dobrescu, Simona Popescu, Marius Oprea, Andrei Bodiu şi realul fabulos – Liviu Ioan Stoiciu, Virgil Mihaiu, Viorel Mureşan, Emilian Galaicu-Păun, Traian T. Coşovei), poezia textului (texistenţialistă – Gheorghe Iova şi Bogdan Ghiu şi textualirickă – Nichita Danilov, Vasile Gârneţ, Ion Bogdan Lefter, Petru Romoşan, Ion Mureşan) şi poezia psihozei – Călin Vlasie, Marta Petreu, Matei Vişniec, Daniel Pişcu, Ion Stratan, Viorel Padina, Cristian Popescu. Pentru a descrie cît mai exact categoria din care fac parte poeţii comentaţi, el inventează cuvinte cum am mai văzut doar la Paul Goma: texistenţialişti (textuarea existenţială) cînd se referă la Gheorghe Iova şi Bogdan Ghiu, textualirickă, aşa cum este percepută poezia lui Nichita Danilov, Ion Bogdan Lefter sau Ion Mureşan, floriniar…iaeriană, atunci cînd se referă la „celebra & admirabila ironie & ironizare” caracteristică lui Florin Iaru sau urmuzianismul (sau urmuzianietatea!) lui Traian T. Coşovei.
Modul în care poeţii sînt percepuţi trădează faptul că însuşi criticul este înainte de toate poet: „Poezia lui Cărtărescu e comparabilă cu stilul brazilienilor sau al portughezilor, ori, la nivel de club, al Barcelonei, care practică un fotbal artistic, cu foarte multe pase ce ameţesc nu numai adversarul, dar şi spectatorul.”, „Romulus Bucur e, pe teren, un jucător de bază şi care, deşi nu iese în evidenţă, utilitatea şi necesitatea lui sînt recunoscute, iar după meci spectatorii mai degrabă uită de golgheter decît de el.”, „Şi dacă tot tropul de bază al Martei Petreu e comparaţia, cărţile ei sînt ca un tren, vagoanele căruia comunică în permanenţă, are loc o mişcare foarte vivace.” Şi că este postmodern o relevă fragmentele de jurnal inserate în carte, cum sînt cele din capitolele dedicate lui Călin Vlasie, lui Matei Vişniec sau lui Cristian Popescu.
Pregătirea cărţii s-a făcut cu o rigoare germană, se vede că Mihail Vakulovski „ştie tot ce au scris optzeciştii, tot, tot” (acelaşi Nicolae Manolescu) şi de aceea portretul îi iese în cele mai mici detalii, cum sînt spălarea ciorapilor la Caius Dobrescu sau cumpărarea ouălor la Alexandru Muşina. Apar scheme (la Nichita Danilov, Marta Petreu) prin care demersul critic capătă valenţe matematice. Un alt aspect original îl constituie integrarea poeţilor basarabeni Emilian Galaicu-Păun şi Vasile Gârneţ, poeţi români şi de limbă română, a căror apartenenţă la literatura română nu poate fi pusă la îndoială, dar care nu a mai fost atît de clar exprimată pînă la Mihail Vakulovski.
Cartea lui Mihail Vakulovski intră în rîndul cărţilor must read despre generaţia optzecistă alături de Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă de Radu G. Ţeposu şi Flashback 1985: Începuturile „noii poezii” de Ion Bogdan Lefter. Faptul că această carte de critică literară poate fi citită ca un roman, o demonstrează proiecţia în viitor a personajelor: „Optzeciştii care, inevitabil, vor îmbătrîni, nu vor deveni nişte acrituri, ci pur şi simplu nişte bătrînei isteţi şi simpatici, vor asculta în continuare Lennon, Morrison, Metallica, Beatles, Nirvana, vor citi şi cita în continuare din Generaţia beat”. Deocamdată, aşa cum i-am văzut la (re)lansările volumelor colective Aer cu diamante şi Cinci, au rămas la fel de tineri.

Cronică apărută în Poesis internaţional nr. 6 / septembrie 2011

Interviu cu Felix Nicolau

„Am 5 neveste pe care le pun la treabă. Femeile mă ajută să le fac pe toate”

Florin Hălălău: Eşti un intelectual multilateral dezvoltat. Profesor universitar, scriitor, promoter cultural. Cum reuşeşti să le faci pe toate?

Felix Nicolau: Încă de la 27 de ani am fost bigam. Nu m-au prins pentru că, pe vremea aia, acum 89 de ani, nu erau computere. Acum am 5 neveste pe care le pun la treabă. Între timp au venit computerele, autorităţile m-au dibuit ca ilegalist, dar mă lasă în pace. Sunt aşa de bătrân, încât îşi închipuie că nu le mai pot face nimic. Nici măcar la musulmani nu m-au silit să trec. Deci femeile mă ajută să le fac pe toate.

FH: Puţină lume ştie că ai debutat ca poet. Mai scrii poezie?

FN: Dacă chiar vrei să ştii, am gata un volum de poezie, pe care acum îl traduc în engleză. E un motiv ca să nu-l public. Ştiu că te îngreţoşează că încă scriu poezie, dar îţi garantez că e poezie rea şi foarte ironică. Dacă tot nu-ţi convine, ne batem după blocuri sâmbăta care vine.

FH: În care gen literar te mişti cel mai bine, cel mai liber? În proză, în critică?

FN: Cel mai bine mă mişc în proză, pentru că nu am limite. Acum, de când scriu la Academia Caţavencu, am început să mă simt bine şi în critică. Nu ştiu cât va dura euforia asta, pentru că sigur îmi va lua careva gâtul.

FH: Pe mâna femeilor, romanul pe care l-ai lansat anul trecut, îi invită pe cititori să aranjeze capitolele (capotele cum le numeşti tu) după bunul plac. A doua ediţie va ţine cont de eventualele sugestii primite în acest sens?

FN: Cu drag! Cititorul este stăpânul meu. Pentru el renunţ şi la una din alea 5 neveste. Cititorul meu e deşteptăciunea întruchipată, altfel nu văd cum m-ar putea citi. Ăsta e un citat din Cărtărescu, să nu credeţi că mă dau eu mare.

FH: Ai organizat spectacole de slam poetry. Crezi că asemenea manifestări pot avea succes şi în România?

FN: Ar putea avea succes. Şi încă mare. Eu am organizat mai mult decât slam poetry. Am făcut proiecţii, improvizaţii, creative writing etc. Şi le mulţumesc partenerilor mei direcţi: Andrei Ruse şi Marius Surleac. A fost superb, însă nu am avut susţinere financiară pentru promovare. Altfel eram acum preşedintele României.

FH: Îţi place sportul. Cît te ajută la condiţia fizică necesară răspîndirii tale pe atîtea planuri?

FN: Mă ajută enorm, mă şi dărâmă enorm. Tocmai pentru că sunt atât de răspândit, viaţa mea arată ca o cazarmă. E drept că uneori dezertez şi pierd nopţile aiurea, însă sportul e şi o sursă de inspiraţie şi o nebunie plină de libertate. Ce e alcoolul şi ţigara pentru majoritatea creatorilor, astea sunt rolele si fitnessul pentru mine.

FH: Sînt sigur că mulţi dintre cititorii romanului Tandru şi rece ar vrea să ştie ce mai fac tanti Clemanza şi tanti Mizi.

FN: Tanti Clemanza şi tanti Mizi sunt bine merci pe lumea ailaltă, unde mă aşteaptă să-mi sucească gâtu’ şi să-mi dea la gioale pentru felul în care am scris despre ele. În special tanti Clemanza are un uppercut durere! Îmi închipui ce bună e acum, când are timp să dea la sac, pentru că nu mai trebuie să facă piaţa. O să fie vai şi amar de capu’ fantomei mele.

FH: Ţi-ai dat doctoratul cu o lucrare despre Eminescu. În ce relaţii mai eşti cu clasicii?

FN: În relaţii mişto! Eu trăiesc ca un student, citesc pe rupte, deci clasicii sunt amicii mei. Propriu-zis, alea 5 neveste – rămâne între noi – sunt Hölderlin, Creangă, Dante, Cervantes şi Axl Rose. Sau te refereai la altceva?

FH: Cea mai recentă carte de cronici se numeşte Anticanonice. Îţi place să mergi pe contrasens?

FN: Nu, nu-mi place. Ador să fiu un om normal, chiar banal. De fapt, eu apăr normalitatea. Exact de asta am mereu probleme de neintegrare şi scandal. Uite şi de ce nu-mi pot permite să îmbătrânesc – m-ar cotonogi toţi umflaţii ăştia în pene automat. Idee e că sunt un om liber, fără stăpân, care n-am primit mai nimic de la statul român, aşa că nu prea pot fi strâns cu menghina. Nu mă întreba de unde...

FH: Ai un simţ al umorului foarte dezvoltat. Te-ai gîndit vreodată să scrii scenariul unui sitcom?

FN: Măi, eu ţin un curs de creative writing unde predau teoria scenariului. Am colaborat o ţâră şi cu Mediapro la scenarii. Dar n-a ieşit nimic, pentru că erau foarte conformişti. Cât despre sitcom – aş vrea să pot fi o curvă proastă, dar nu mă lasă cele 5 neveste. Însă de scenarii tot o să mă iau. Am vreo 2 mişto în lucru şi am văzut într-o budă că se dau premii mari. Era un afiş. Oriunde mă duc de acum, o să intru la budă, să văd ce concursuri mai sunt.

FH: Îţi mulţumesc.