1994, o perspectivă

Am să punctez cîteva din ideile și poveștile care mi-au rămas în minte citind noul roman al lui Mugur Grosu, fără pretenția de a scrie o recenzie propriu-zisă. Este Anul Nou 1994, așteptînd In Utero să se nască, pe muzica ultimului album Nirvana înainte ca liderul trupei, Kurt Cobain, să se sinucidă în anul care începea. Dar nu despre muzicianul american va fi vorba, chiar dacă muzica lui se va mai auzi pe parcurs. Personajele principale formează un trio cvasiasexuat: naratorul, Miere, personajul feminin și Virgil, celălalt personaj masculin. Pianul ocupă treptat spațiul romanului, apar Harry Tavitian și Bach, chiar și Virgil cîntă la pian, așa că muzica rămîne în prim-plan. Mă așteptam ca Miere să invadeze pagina, dar îndrăgostirea se face mai încet și cu nuanțe mai reci decît credeam. Să zic că era frumoasă nu zic mare lucru. Nu e suficient. Miere și fiere. În capitolul despre Liceul de Marină, iese în evidență doamna Boss, profa de mate, cea pe care o desenase goală pe ultima pagină a caietului, la sfîrșit m-am întors să văd titlul capitolului și nu m-am mirat să văd că scrie: Doamna Boss. Apoi fuga din practica agricolă și întoarcerea la Miere pentru o experiență cvasierotică pe muzica lui Sade, despre care se spune că e cea mai potrivită muzică pentru a face dragoste. De altfel, prezența lu’ Miere aduce lumină (la lumière), deși în poze abia se întrevede, Miere, o umbră, se numește una dintre ele. Aici s-ar putea auzi Coralie Clement cu L’ombre et la lumière. Și totuși atît de cinematografică, ar fi filmul lu’ Miere (frații Lumière!). De ce se desparte de Miere?!, m-am întrebat fără speranța vreunui răspuns, nu știu cine mi-ar putea da unul care să mă convingă. Iată și o idee care ar putea sta la baza unei școli filosofice: scara la care se află cel ce-și cască gura să latre la univers: nimicnicia. Iar tratamentul traumagic apare ca un ritual de lepădare a copilăriei sau de încremenire a clipei. Fiecare capitol se termină cu cîte un poem, precedat ca un leit-motiv de cuvintele: Am scris mai apoi: un contrapunct poetic ca o cheie de boltă a întregului roman. Foarte bine creionat ca personaj este Ghelasie, călugărul care îi scoate din cap ideea monahiei, mult mai puțin uman decît Virgil păcătosul. Sfîrșitul capitolului 10 vorbește despre mineriada din septembrie 1991, iar începutul capitolului 11 despre vizita medicală pentru recrutare, măsurat și tranșat ca pe-o halcă de trimis la tocat. Întîmplarea face ca în septembrie 1991 să trec și eu prin aceeași vizită medicală, complet gol în fața unei comisii care a hotărît că sînt apt să-mi servesc țara cu arma în mînă. Apoi revenirea lui Miere, care unge fiecare pagină cu amintirea dragostei ei, chiar și în timpul aventurii naratorului cu Grațiela/Grația. Ultimul capitol ne duce înapoi la Revelionul anului 1994 cu care se deschide cartea. Poartă o haină nouă. Roșie. Roșu alungă necazul și ghinionul. N-a fost un an simplu, dar eram tineri, mai ales Mugur, așa că necazurile treceau mai ușor, viața era mai suportabilă. Am văzut cartea lîngă cea despre Celibidache în Humanitas Kretzulescu, semn că 1994 se va ecraniza, poate chiar de către autor, pe care-l știu pendulînd cu succes de public prin toate artele. Îi țin pumnii la a 39-a ediție a unuia dintre cele mai importante evenimente europene dedicate romanelor de debut, Festival du Premier Roman de Chambéry din mai 2026, unde este nominalizat. Mugur Grosu, 1994. Cartea întâi, Editura Paralela 45, colecția Prima dragoste, coordonată de Diana Iepure.

 

Emerich Jenei (1937-2025)

În vara lui 1975, am primit de la tata o fotografie. Era echipa Stelei care se pregătea pentru începerea sezonului 1975-1976, cu un antrenor nou, Emerich Jenei. Tata îl știa de cînd jucase pentru Steaua și îl aprecia foarte mult. Un om educat, serios și care știa mult fotbal, dar nu se bătea cu pumnul în piept pentru asta. La capătul acelui sezon, primul pe care l-am urmărit cap-coadă, Steaua avea să facă eventul. Primul după mulți ani. Au urmat multe alte trofee, inclusiv Cupa Campionilor Europeni. Jenei a rămas același model de modestie, cu mult bun simț, un domn așa cum rar întîlnești, nu numai în fotbal. Vă dați seama ce șansă am avut?! I-am pregătit pe Puiu Iordănescu, pe Marcel Răducanu, pe Bölöni, pe Gică Hagi, pe Lăcă, pe Belo, pe Gică Popescu, pe Dan Petrescu, pe Chivu, pe Mutu, pe Adi Ilie... Doamne, tot ce a avut mai bun fotbalul românesc în ultima jumătate de secol a trecut prin mâna mea! Am avut aproape întotdeauna fotbaliști formidabili la dispoziție. Și, poate, am avut și eu ceva fler, ceva inspirație... Voi ați văzut antrenori mari cu jucători slabi? În special la Steaua și la națională, am lucrat cu oameni de calitate. Și pe gazon, și în afara lui. Fără acești oameni extraordinari, probabil că aș fi rămas un anonim. Astăzi, la dispariția lui, am citit texte impresionante semnate de Raluca Lazarovici-Vereș, Andrei Crăciun, Cosmin Manolache, Sergi Lopez. Este un semn că amintirile pe care ni ne lasă îl fac nemuritor.

 

Pe unde medii, scurte și ultrascurte

Am ascultat radioul de cînd mă știu. Curierul melodiilor cu mama, Fotbal minut cu minut cu tata, Unda veselă, Radio Club, Teatru radiofonic, iar mai tîrziu, cînd mi-am luat casetofon, Muzicoteca pentru toți, emisiunea care se difuza duminica la șase și jumătate seara și unde aveam posibilitatea să înregistrez multă muzică bună. Pe programul 3 ascultam primele emisiuni stereo, veți auzi un semnal în boxa din dreapta, apoi în boxa din stînga, acolo se difuza cea mai bună muzică posibilă în comunism, iar aparatul meu Gloria se străduia s-o redea cît mai fidel. La radio am auzit-o pe Ana Blandiana în ziua de 22 decembrie 1989, prima voce a României eliberate, iar primul cîntec auzit după vestea fugii lui Ceaușescu a fost Europa al lui Victor Socaciu. Radio România a rămas și astăzi prietenul meu, cînd îl ascult în căștile telefonului sau la aparatul din bucătărie, în diminețile de weekend cînd mă joc de-a bucătarul. Și mă bucur că lucrez în apropierea lui și îi văd zilnic silueta clădirii în care am avut ocazia să intru ca invitat al Georgetei Drăghici și al Ancăi Mateescu. Astăzi, prietenul meu împlinește 97 de ani. La mulți ani, Radio România, aștept cu nerăbdare să-ți serbăm centenarul!

 

Viețile domnului Lăzărescu

 

Tot fredonez în minte We Three, versiunea lui Paul Mc Cartney a cîntecului din 1939, de cînd am parcurs și ultima pagină a cărții. We three, we're all alone / Living in a memory / My echo, my shadow and me. Asta deși știu că Gelu Diaconu îl preferă pe John Lennon, dintre foștii membri Beatles. Romanul, scris acum zece ani și publicat abia acum, cînd a găsit oamenii potriviți să îl aprecieze la justa lui valoare, este despre această împărțire a personalității, despre oamenii pe care îi purtăm în interiorul nostru în diferite etape ale vieții, vîrste care devin, la rîndul lor, vieți de sine stătătoare. Cartea este un excurs prin labirinturile memoriei personajului principal, un bărbat trecut de 50 de ani, care încearcă să-și găsească rostul pierdut. Mizanscena este Bucureștiul ultimei jumătăți de secol, Gelu Diaconu ne conduce prin Drumul Taberei, Militari, Piața Romană, dar toate drumurile duc spre vila cu fronton triunghiular din Nicolae Iorga, vila cu pivniță, unde Lăzărescu cel mic și-a ascuns briceagul primit de la un necunoscut din subteranele orașului. Apoi se va juca cu mintea noastră și ne va purta printr-un carusel de întîmplări în care memoria și imaginația vor fi, pe rînd, la conducerea cursei. Nu vreau să vă stric surpriza și să vă spun cine va cîștiga pînă la urmă. Noi, care am trecut râul Lethe, Editura pentru Artă și Literatură, 2025.

Marcel Răducanu sau bucuria fotbalului

 

La fotbal eram de cele mai multe ori portar, pentru a-i lăsa pe alţii să-şi etaleze calităţile de dribleuri şi golgeteri. Dar cît mai trăiam miuţele acelea în poartă! Cînd jucam la şcoală, pe un teren incomparabil mai mare decît strada, eram în apărare şi îmi amintesc că îmi scriam cu creta pe şortul negru numărul 2, numărul lui Teo Anghelini, fundaşul dreapta de la Steaua, cu care speram în taină să semăn în joc. Vizavi de şcoală, în acelaşi bloc în care locuia George Marinescu, unul dintre colegii mei de clasă, stătea Marcel Răducanu, vedeta din atacul Stelei. Astăzi pare de necrezut că cel mai bun fotbalist român al vremii locuia într-un apartament de bloc în Balta Albă. Se întîmpla să mai vină în curtea școlii pentru o miuță cu băieții din cartier şi mă pot lăuda că am jucat în aceeaşi echipă cu el. Era un fotbalist excepțional, cu un dibling pe care l-au avut doar cîțiva în fotbalul românesc. Îmi amintesc că în oracolul pe care l-au completat colegii mei de clasă, a ieșit cîștigător detașat la cel mai iubit fotbalist. De neuitat este golul marcat cu zîmbetul pe buze după ce a driblat și portarul elvețienilor de la Young Boys Berna sau golul marcat Angliei în priva victorie a Naționalei împotriva inventatorilor fotbalului. 

La sfîrșitul anului 1980 era desemnat Cel mai bun fotbalist român în ancheta tradiționala a ziarului Sportul. Cel mai bun din RSR a fugit în RFG în 1981 și au urmat șapte ani de vîrf la Borussia Dortmund. În cartea pe care i-a dedicat-o George Coca și apărută la editura Neverland în 2022, se pot citi multe file din dosarul lui Marcel Răducanu de la Securitate, care l-a urmărit pînă la căderea comunismului. Mi-ar fi plăcut să îl mai văd o dată în tricoul echipei naționale la Campionatul Mondial din Italia 1990, cînd încă era în activitate la Zurich, dar n-a fost să fie. Astăzi, conduce o Școală de Fotbal la Dortmund și are aceeași pasiune de a-i învăța pe copii tainele fotbalului ca acum aproape 50 de ani, cînd venea să joace pe terenul unei școli de cartier. La mulți ani, Marcel Răducanu! Vă mulțumim pentru toată bucuria fotbalului pe care ne-ați dăruit-o!

Casa fraților Botta

 

Pe bulevardul Carol I la numărul 42, vizavi de Biserica Armenească, într-un bloc cu două etaje, au locuit frații Botta, Emil, poet și actor și Dan, scriitor, așa cum scrie și pe placa memorială de pe fațada clădirii. Pe trotuarul din fața blocului nu este niciodată soare. Nu știu cum se face, poate personalitatea celui care a scris Întunecatul April se răsfrînge asupra locului și acum, la aproape 50 de ani de la moartea sa. De Dan Botta aflasem dintr-o splendidă ediție François Villon, tradus cu rafinament într-o română impecabilă (din poezia franceză aveam să mai citesc traduceri excepționale la Romulus Vulpescu, Șerban Foarță sau Octavian Soviany). Poemele lui Emil Botta le-am descoperit într-o ediție publicată la editura Minerva în 1991, intitulată Dor fără sațiu. Era perioada crizei de hîrtie, aflată în prelungirea epocii de economii la sînge din ultimii ani ai ceaușismului și nerezolvată încă în primii ani de după Revoluție. Cartea era tipărită pe o hîrtie de o calitate execrabilă, de un gri abraziv, dar ce mai conta, cînd puteam face cunoștință cu opera unui poet remarcabil? Pe actor l-am văzut tot în acei ani de început ai libertății, atunci cînd s-a difuzat pentru prima oară după interzicerea din 1970, Reconstituirea, filmul lui Lucian Pintilie considerat pînă astăzi cel mai bun film românesc din istorie. Rolul de profesor eșuat în alcool, jucat aproape hamletian, care cere compulsiv lichior Oriental în încercarea de a fugi de realitatea îngrozitoare într-o lume mai frumoasă, i se potrivea mănușă acestui inadaptat social. Scena aceasta de o duritate extremă este una dintre cele mai reușite ale filmului. De altfel, omul Emil Botta, a fost el însuși un refugiat în halucinogene, așa cum putem afla din studiul lui Andrei Oișteanu, Narcotice în cultura română. Așa că mi se pare ironic ca la parterul clădirii în care au locuit frații Botta din 1939 și pînă la sfîrșitul vieții lor, să existe astăzi un magazin care militează pentru legalizarea marijuanei. Mi-l închipui pe Emil Botta intrînd să cumpere ceva, cu ochii lui scînteietori, plini de dorință.

Discursul urii nu trebuie normalizat

 

Acum doi ani scriam draftul unui comunicat al PEN România, referitor la atacul xenofob împotriva primarului Timișoarei, Dominic Fritz. Completat și asumat de colegi, apelul lansat atunci trăgea un semnal serios de alarmă cu privire la ascensiunea discursului urii în societatea românească. Îl redau mai jos pentru că îl găsesc și astăzi la fel de actual, mai ales după ce tot ce s-a întîmplat în România din noiembrie încoace.

Discursul urii nu trebuie normalizat

Apel al PEN România plecând de la atacul împotriva lui Dominic Fritz

Atacul incalificabil al unui om de afaceri din Timișoara la adresa primarului Dominic Fritz, caracterizat ca "lepră de pui nazist", precum și susținerea pe care au arătat-o diverși comentatori, printre care parlamentari, consilieri locali sau foști membri ai guvernului, nu pot rămâne nesancționate.

Radicalizarea societății românești este o stare de fapt care nu trebuie să fie trecută cu vederea pentru a nu repeta istoria din anii ‘40 ai secolului trecut.

Ascensiunea extremismului, care ne-ar putea transforma într-un stat-paria al Uniunii Europene, poate fi oprită, dacă este să parafrazăm cunoscuta piesă de teatru a dramaturgului german Bertolt Brecht, Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită. Pentru aceasta, e nevoie să oprim mai întâi limbajul extremismului.

De aceea, PEN România, consecvent principiilor pe care le promovează încă de la înființare, adresează un apel societății civile, organizațiilor neguvernamentale, așa cum sunt Alianța Civică, Grupul pentru Dialog Social, Societatea Timișoara și altele, precum și presei interesate de o Românie europeană să fie solidare în izolarea și denunțarea manifestărilor xenofobe, șovine, de ură împotriva minorităților etnice și sexuale. Trebuie să apărăm împreună libertatea de gândire și libertatea cuvântului. Tot împreună trebuie să promovăm toleranța și respectul pentru alteritate. Fiindcă numai împreună avem șansa să construim România europeană pentru care luptăm și muncim din 1989 încoace.

Iar autoritățile României au datoria să apere democrația și drepturile tuturor cetățenilor României, în vremuri complicate pentru continentul european. Le cerem să acționeze rapid și eficient în acest sens - pentru a nu lăsa discursul urii să se normalizeze. De fiecare dată în istoria noastră când discursul urii s-a normalizat, România a trecut prin experiențe atroce și criminale - de la crimă de stat la crimă în masă. Limbajul crimei aduce după sine crima.

Discursul urii nu trebuie normalizat. Toți cei care credem într-o Românie europeană trebuie să-l oprim. 

Veneția după 50 de ani

 

După ce l-am pierdut pe tata, am început să-i scriu scrisori pentru a-mi face mai ușoară despărțirea. În chiar prima scrisoare făceam referire la o imagine a Veneției: Îmi amintesc de unul dintre almanahurile Flacăra pe care le citeam în copilărie. Mi-ai spus atunci de Piaţa San Marco din Veneţia şi m-am minunat de mulţimea de porumbei care umblau fără nicio teamă alături de oameni. Imaginea Campanillei şi păsările ciugulind firimituri de pîine printre picioarele trecătorilor mi-a rămas pînă astăzi în memorie. Cu acest text începe și filmul pe care i l-am dedicat tatei și pe care l-am făcut în 2023 împreună cu Felix. Acea fotografie era ultima dintr-un album intitulat Orașe ale lumii, prefațat de Radu Cosașu și cea care m-a impresionat cel mai mult. Interacțiunea se întîmpla pe la începutul anilor ’70 (în 1969 eram prea mic să am aminitiri) și uite că după mai bine de 50 de ani am văzut Veneția și Piața San Marco pe viu, fără porumbei, dar alături de Diana, într-o excursie pe care probabil n-o voi uita niciodată.

Singura opțiune rațională

În vara lui 2012, am mizat la Primăria Bucureștiului pe un candidat cvasinecunoscut, Nicușor Dan, pe care îl știam de la protestele pentru salvarea Pieței Matache, unde era prezent Mugur Grosu (și cine e cu Mugur, e om de încredere). Mi-a plăcut campania lui, în spiritul ASB, am semnat pentru a participa la alegeri în grădina de la Green Hours, unde-și avea sediul de campanie, am și schimbat vreo două vorbe, era și atunci timid (ca și mine, de altfel), dar a luat 9%, clasîndu-se pe locul 3. A candidat și la consiliu, l-am votat și acolo, dacă făceau toți ca mine, devenea consilier și putea semnala încă de atunci matrapazlîcurile care se făceau în primărie. L-am votat apoi la cele 3 rînduri de alegeri care au urmat și nu regret, este un primar care a făcut multe pentru oraș, de care îi pasă și pe care sunt sigur că-l iubește. Am avut ocazia să stăm de vorbă după concertul lui Alexandru Andrieș din octombrie, de la Sala Radio, ne-am amintit amîndoi de Club A, unde el a cunoscut-o pe Mirabela, iar eu am mers cu Diana la puțin timp după ce ne-am cunoscut. S-a așezat la coada celor care cumpărau discuri sau cărți cu bunul simț pe care i-l știam, ca orice om obișnuit. Din timiditate, probabil, a rugat-o pe fetița lui să ceară autograful dorit și a schimbat cîteva vorbe cu artistul. Mă bucur că s-a hotărît să candideze la Președinție, m-aș simți reprezentat la cel mai înalt nivel de un om cu adevărat onest și de bună credință. Pentru că avem aceleași principii, între care, în primele rînduri, apartenența la Uniunea Europeană. Am avut șansa să lucrez mai mult de 20 de ani pentru firme cu capital străin și nu m-am simțit nici un moment sluga cuiva. Salarii și taxe plătite la timp, toate la vedere și în litera legii, muncă recunoscută și recompensată corect. Am avut colegi din multe țări europene, oameni prietenoși cu care am rămas în relații cordiale și după ce drumurile noastre profesionale s-au despărțit. Experiențe similare au trăit și copiii mei, care au avut ocazia ca studenți să beneficieze de burse Erasmus și să cunoască astfel oameni și locuri de care ne leagă o istorie comună. Îmi doresc ca toate acestea să continue și după 18 mai, de aceea voi vota cu Nicușor Dan, singura opțiune rațională în acest moment istoric.

O stradă, doi scriitori

Pe bulevardul Alexandru Ioan Cuza au locuit doi scriitori cu traiectorii de viață și destine diferite. Aproape de interesecția cu strada Dr. Felix, la numărul 13, se află casa în care a trăit poetul Constant Tonegaru, din 1932 și pînă la moartea sa timpurie din 1952. A fost unul dintre poeții importanți ai generației războiului, închis de regimul comunist la Aiud pentru pozițiile sale tranșante față de ocupația sovetică, murind la puțin timp după eliberare. Am citit o evocare a sa de Barbu Cioculescu în 1990, în primul număr al revistei Memoria, după ce îi citisem numele în micul dicționar de Scriitori Români, alcătuit de Mircea Zaciu și apărut în 1976. În anii dezghețului, mai exact în 1969, i-a apărut postum o antologie, Steaua Venerii, prefațată de același Barbu Cioculescu, pe care am găsit-o acum cîțiva ani într-un anticariat. 

La cîteva case distanță, cum mergi spre bulevardul Gheorghe Duca (inginerul de căi ferate, nu prim-ministrul liberal), pe partea opusă a străzii, la numărul 26A, găsim casa în care și-a petrecut ultimii ani din viață Octavian Paler, unul dintre scriitorii foarte prezenți în viața publică de după Revoluție. S-a mutat acolo după retrocedarea casei de pe bulevardul Eroilor către moștenitorii foștilor proprietari. Un gard înalt împiedică orice vizibilitate, astfel încît nu se văd nici măcar oțetarii pe care eseistul îi menționează în cărțile sale, acompaniindu-i bătrînețea. Octavian Paler a străbătut primii ani ai instalării comunismului colaborînd la nivel înalt cu regimul, ocupînd funcții importante pînă spre sfîrșitul anilor ’70, cînd începe o disidență față de regimul Ceaușescu. Cel puţin trei cărţi fac din el un mare scriitor: Apărarea lui Galilei, Scrisori imaginare, Viaţa pe un peron. Editorialele lui politice din anii '90 au şcolit foarte mulţi tineri, iar prezența sa în fruntea României libere a însemnat foarte mult pentru presa nealiniată regimului Iliescu. La una dintre seratele lui Iosif Sava, am văzut un documentar extraordinar pe care l-a realizat despre satul său natal de la poalele Făgărașului, Lisa. Muntele, parcă se chema. Un adevărat poem în imagini.