Viețile domnului Lăzărescu

 

Tot fredonez în minte We Three, versiunea lui Paul Mc Cartney a cîntecului din 1939, de cînd am parcurs și ultima pagină a cărții. We three, we're all alone / Living in a memory / My echo, my shadow and me. Asta deși știu că Gelu Diaconu îl preferă pe John Lennon, dintre foștii membri Beatles. Romanul, scris acum zece ani și publicat abia acum, cînd a găsit oamenii potriviți să îl aprecieze la justa lui valoare, este despre această împărțire a personalității, despre oamenii pe care îi purtăm în interiorul nostru în diferite etape ale vieții, vîrste care devin, la rîndul lor, vieți de sine stătătoare. Cartea este un excurs prin labirinturile memoriei personajului principal, un bărbat trecut de 50 de ani, care încearcă să-și găsească rostul pierdut. Mizanscena este Bucureștiul ultimei jumătăți de secol, Gelu Diaconu ne conduce prin Drumul Taberei, Militari, Piața Romană, dar toate drumurile duc spre vila cu fronton triunghiular din Nicolae Iorga, vila cu pivniță, unde Lăzărescu cel mic și-a ascuns briceagul primit de la un necunoscut din subteranele orașului. Apoi se va juca cu mintea noastră și ne va purta printr-un carusel de întîmplări în care memoria și imaginația vor fi, pe rînd, la conducerea cursei. Nu vreau să vă stric surpriza și să vă spun cine va cîștiga pînă la urmă. Noi, care am trecut râul Lethe, Editura pentru Artă și Literatură, 2025.

Marcel Răducanu sau bucuria fotbalului

 

La fotbal eram de cele mai multe ori portar, pentru a-i lăsa pe alţii să-şi etaleze calităţile de dribleuri şi golgeteri. Dar cît mai trăiam miuţele acelea în poartă! Cînd jucam la şcoală, pe un teren incomparabil mai mare decît strada, eram în apărare şi îmi amintesc că îmi scriam cu creta pe şortul negru numărul 2, numărul lui Teo Anghelini, fundaşul dreapta de la Steaua, cu care speram în taină să semăn în joc. Vizavi de şcoală, în acelaşi bloc în care locuia George Marinescu, unul dintre colegii mei de clasă, stătea Marcel Răducanu, vedeta din atacul Stelei. Astăzi pare de necrezut că cel mai bun fotbalist român al vremii locuia într-un apartament de bloc în Balta Albă. Se întîmpla să mai vină în curtea școlii pentru o miuță cu băieții din cartier şi mă pot lăuda că am jucat în aceeaşi echipă cu el. Era un fotbalist excepțional, cu un dibling pe care l-au avut doar cîțiva în fotbalul românesc. Îmi amintesc că în oracolul pe care l-au completat colegii mei de clasă, a ieșit cîștigător detașat la cel mai iubit fotbalist. De neuitat este golul marcat cu zîmbetul pe buze după ce a driblat și portarul elvețienilor de la Young Boys Berna sau golul marcat Angliei în priva victorie a Naționalei împotriva inventatorilor fotbalului. 

La sfîrșitul anului 1980 era desemnat Cel mai bun fotbalist român în ancheta tradiționala a ziarului Sportul. Cel mai bun din RSR a fugit în RFG în 1981 și au urmat șapte ani de vîrf la Borussia Dortmund. În cartea pe care i-a dedicat-o George Coca și apărută la editura Neverland în 2022, se pot citi multe file din dosarul lui Marcel Răducanu de la Securitate, care l-a urmărit pînă la căderea comunismului. Mi-ar fi plăcut să îl mai văd o dată în tricoul echipei naționale la Campionatul Mondial din Italia 1990, cînd încă era în activitate la Zurich, dar n-a fost să fie. Astăzi, conduce o Școală de Fotbal la Dortmund și are aceeași pasiune de a-i învăța pe copii tainele fotbalului ca acum aproape 50 de ani, cînd venea să joace pe terenul unei școli de cartier. La mulți ani, Marcel Răducanu! Vă mulțumim pentru toată bucuria fotbalului pe care ne-ați dăruit-o!

Casa fraților Botta

 

Pe bulevardul Carol I la numărul 42, vizavi de Biserica Armenească, într-un bloc cu două etaje, au locuit frații Botta, Emil, poet și actor și Dan, scriitor, așa cum scrie și pe placa memorială de pe fațada clădirii. Pe trotuarul din fața blocului nu este niciodată soare. Nu știu cum se face, poate personalitatea celui care a scris Întunecatul April se răsfrînge asupra locului și acum, la aproape 50 de ani de la moartea sa. De Dan Botta aflasem dintr-o splendidă ediție François Villon, tradus cu rafinament într-o română impecabilă (din poezia franceză aveam să mai citesc traduceri excepționale la Romulus Vulpescu, Șerban Foarță sau Octavian Soviany). Poemele lui Emil Botta le-am descoperit într-o ediție publicată la editura Minerva în 1991, intitulată Dor fără sațiu. Era perioada crizei de hîrtie, aflată în prelungirea epocii de economii la sînge din ultimii ani ai ceaușismului și nerezolvată încă în primii ani de după Revoluție. Cartea era tipărită pe o hîrtie de o calitate execrabilă, de un gri abraziv, dar ce mai conta, cînd puteam face cunoștință cu opera unui poet remarcabil? Pe actor l-am văzut tot în acei ani de început ai libertății, atunci cînd s-a difuzat pentru prima oară după interzicerea din 1970, Reconstituirea, filmul lui Lucian Pintilie considerat pînă astăzi cel mai bun film românesc din istorie. Rolul de profesor eșuat în alcool, jucat aproape hamletian, care cere compulsiv lichior Oriental în încercarea de a fugi de realitatea îngrozitoare într-o lume mai frumoasă, i se potrivea mănușă acestui inadaptat social. Scena aceasta de o duritate extremă este una dintre cele mai reușite ale filmului. De altfel, omul Emil Botta, a fost el însuși un refugiat în halucinogene, așa cum putem afla din studiul lui Andrei Oișteanu, Narcotice în cultura română. Așa că mi se pare ironic ca la parterul clădirii în care au locuit frații Botta din 1939 și pînă la sfîrșitul vieții lor, să existe astăzi un magazin care militează pentru legalizarea marijuanei. Mi-l închipui pe Emil Botta intrînd să cumpere ceva, cu ochii lui scînteietori, plini de dorință.

Discursul urii nu trebuie normalizat

 

Acum doi ani scriam draftul unui comunicat al PEN România, referitor la atacul xenofob împotriva primarului Timișoarei, Dominic Fritz. Completat și asumat de colegi, apelul lansat atunci trăgea un semnal serios de alarmă cu privire la ascensiunea discursului urii în societatea românească. Îl redau mai jos pentru că îl găsesc și astăzi la fel de actual, mai ales după ce tot ce s-a întîmplat în România din noiembrie încoace.

Discursul urii nu trebuie normalizat

Apel al PEN România plecând de la atacul împotriva lui Dominic Fritz

Atacul incalificabil al unui om de afaceri din Timișoara la adresa primarului Dominic Fritz, caracterizat ca "lepră de pui nazist", precum și susținerea pe care au arătat-o diverși comentatori, printre care parlamentari, consilieri locali sau foști membri ai guvernului, nu pot rămâne nesancționate.

Radicalizarea societății românești este o stare de fapt care nu trebuie să fie trecută cu vederea pentru a nu repeta istoria din anii ‘40 ai secolului trecut.

Ascensiunea extremismului, care ne-ar putea transforma într-un stat-paria al Uniunii Europene, poate fi oprită, dacă este să parafrazăm cunoscuta piesă de teatru a dramaturgului german Bertolt Brecht, Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită. Pentru aceasta, e nevoie să oprim mai întâi limbajul extremismului.

De aceea, PEN România, consecvent principiilor pe care le promovează încă de la înființare, adresează un apel societății civile, organizațiilor neguvernamentale, așa cum sunt Alianța Civică, Grupul pentru Dialog Social, Societatea Timișoara și altele, precum și presei interesate de o Românie europeană să fie solidare în izolarea și denunțarea manifestărilor xenofobe, șovine, de ură împotriva minorităților etnice și sexuale. Trebuie să apărăm împreună libertatea de gândire și libertatea cuvântului. Tot împreună trebuie să promovăm toleranța și respectul pentru alteritate. Fiindcă numai împreună avem șansa să construim România europeană pentru care luptăm și muncim din 1989 încoace.

Iar autoritățile României au datoria să apere democrația și drepturile tuturor cetățenilor României, în vremuri complicate pentru continentul european. Le cerem să acționeze rapid și eficient în acest sens - pentru a nu lăsa discursul urii să se normalizeze. De fiecare dată în istoria noastră când discursul urii s-a normalizat, România a trecut prin experiențe atroce și criminale - de la crimă de stat la crimă în masă. Limbajul crimei aduce după sine crima.

Discursul urii nu trebuie normalizat. Toți cei care credem într-o Românie europeană trebuie să-l oprim. 

Veneția după 50 de ani

 

După ce l-am pierdut pe tata, am început să-i scriu scrisori pentru a-mi face mai ușoară despărțirea. În chiar prima scrisoare făceam referire la o imagine a Veneției: Îmi amintesc de unul dintre almanahurile Flacăra pe care le citeam în copilărie. Mi-ai spus atunci de Piaţa San Marco din Veneţia şi m-am minunat de mulţimea de porumbei care umblau fără nicio teamă alături de oameni. Imaginea Campanillei şi păsările ciugulind firimituri de pîine printre picioarele trecătorilor mi-a rămas pînă astăzi în memorie. Cu acest text începe și filmul pe care i l-am dedicat tatei și pe care l-am făcut în 2023 împreună cu Felix. Acea fotografie era ultima dintr-un album intitulat Orașe ale lumii, prefațat de Radu Cosașu și cea care m-a impresionat cel mai mult. Interacțiunea se întîmpla pe la începutul anilor ’70 (în 1969 eram prea mic să am aminitiri) și uite că după mai bine de 50 de ani am văzut Veneția și Piața San Marco pe viu, fără porumbei, dar alături de Diana, într-o excursie pe care probabil n-o voi uita niciodată.

Singura opțiune rațională

În vara lui 2012, am mizat la Primăria Bucureștiului pe un candidat cvasinecunoscut, Nicușor Dan, pe care îl știam de la protestele pentru salvarea Pieței Matache, unde era prezent Mugur Grosu (și cine e cu Mugur, e om de încredere). Mi-a plăcut campania lui, în spiritul ASB, am semnat pentru a participa la alegeri în grădina de la Green Hours, unde-și avea sediul de campanie, am și schimbat vreo două vorbe, era și atunci timid (ca și mine, de altfel), dar a luat 9%, clasîndu-se pe locul 3. A candidat și la consiliu, l-am votat și acolo, dacă făceau toți ca mine, devenea consilier și putea semnala încă de atunci matrapazlîcurile care se făceau în primărie. L-am votat apoi la cele 3 rînduri de alegeri care au urmat și nu regret, este un primar care a făcut multe pentru oraș, de care îi pasă și pe care sunt sigur că-l iubește. Am avut ocazia să stăm de vorbă după concertul lui Alexandru Andrieș din octombrie, de la Sala Radio, ne-am amintit amîndoi de Club A, unde el a cunoscut-o pe Mirabela, iar eu am mers cu Diana la puțin timp după ce ne-am cunoscut. S-a așezat la coada celor care cumpărau discuri sau cărți cu bunul simț pe care i-l știam, ca orice om obișnuit. Din timiditate, probabil, a rugat-o pe fetița lui să ceară autograful dorit și a schimbat cîteva vorbe cu artistul. Mă bucur că s-a hotărît să candideze la Președinție, m-aș simți reprezentat la cel mai înalt nivel de un om cu adevărat onest și de bună credință. Pentru că avem aceleași principii, între care, în primele rînduri, apartenența la Uniunea Europeană. Am avut șansa să lucrez mai mult de 20 de ani pentru firme cu capital străin și nu m-am simțit nici un moment sluga cuiva. Salarii și taxe plătite la timp, toate la vedere și în litera legii, muncă recunoscută și recompensată corect. Am avut colegi din multe țări europene, oameni prietenoși cu care am rămas în relații cordiale și după ce drumurile noastre profesionale s-au despărțit. Experiențe similare au trăit și copiii mei, care au avut ocazia ca studenți să beneficieze de burse Erasmus și să cunoască astfel oameni și locuri de care ne leagă o istorie comună. Îmi doresc ca toate acestea să continue și după 18 mai, de aceea voi vota cu Nicușor Dan, singura opțiune rațională în acest moment istoric.

O stradă, doi scriitori

Pe bulevardul Alexandru Ioan Cuza au locuit doi scriitori cu traiectorii de viață și destine diferite. Aproape de interesecția cu strada Dr. Felix, la numărul 13, se află casa în care a trăit poetul Constant Tonegaru, din 1932 și pînă la moartea sa timpurie din 1952. A fost unul dintre poeții importanți ai generației războiului, închis de regimul comunist la Aiud pentru pozițiile sale tranșante față de ocupația sovetică, murind la puțin timp după eliberare. Am citit o evocare a sa de Barbu Cioculescu în 1990, în primul număr al revistei Memoria, după ce îi citisem numele în micul dicționar de Scriitori Români, alcătuit de Mircea Zaciu și apărut în 1976. În anii dezghețului, mai exact în 1969, i-a apărut postum o antologie, Steaua Venerii, prefațată de același Barbu Cioculescu, pe care am găsit-o acum cîțiva ani într-un anticariat. 

La cîteva case distanță, cum mergi spre bulevardul Gheorghe Duca (inginerul de căi ferate, nu prim-ministrul liberal), pe partea opusă a străzii, la numărul 26A, găsim casa în care și-a petrecut ultimii ani din viață Octavian Paler, unul dintre scriitorii foarte prezenți în viața publică de după Revoluție. S-a mutat acolo după retrocedarea casei de pe bulevardul Eroilor către moștenitorii foștilor proprietari. Un gard înalt împiedică orice vizibilitate, astfel încît nu se văd nici măcar oțetarii pe care eseistul îi menționează în cărțile sale, acompaniindu-i bătrînețea. Octavian Paler a străbătut primii ani ai instalării comunismului colaborînd la nivel înalt cu regimul, ocupînd funcții importante pînă spre sfîrșitul anilor ’70, cînd începe o disidență față de regimul Ceaușescu. Cel puţin trei cărţi fac din el un mare scriitor: Apărarea lui Galilei, Scrisori imaginare, Viaţa pe un peron. Editorialele lui politice din anii '90 au şcolit foarte mulţi tineri, iar prezența sa în fruntea României libere a însemnat foarte mult pentru presa nealiniată regimului Iliescu. La una dintre seratele lui Iosif Sava, am văzut un documentar extraordinar pe care l-a realizat despre satul său natal de la poalele Făgărașului, Lisa. Muntele, parcă se chema. Un adevărat poem în imagini.

 

Lumea cu 58 de ani înainte să mă nasc, văzută acum cînd împlinesc 58 de ani

 

Am zis să fac un experiment anul ăsta și să aflu ce se întîmpla în lume în anul simetric față de ziua mea, adică cu 58 de ani înainte să mă nasc. Așadar, la 13 aprilie 1909, prima pagină a ziarului Universul era ținută de criza politică-militară din Turcia și de luptele sîngeroase de la Constantinopol, unde junii turci ocupaseră cartierul Tophane. Situația se aseamănă mult cu conflictul de azi dintre președintele Erdoğan și primarul Istanbulului, Imamoğlu, semn că istoria se repetă. Caragiale publica o Anecdotă orientală, care avea să apară peste un an în volumul Schițe nouă cu titlul Pastramă trufanda. Cincinat Pavelescu era prezent cu o poezie, Legenda brazilor, dedicată Principelui Frederic Wilhelm, moștenitor al tronului Germaniei, care se afla în vizită la Sinaia. La București se semna convenția comercială dintre România și Austro-Ungaria, pe o perioadă de opt ani, pînă în 1917, cu un an înainte ca imperiul să se destrame. De altfel, cele trei imperii, otoman, german și austro-ungar, aveau să dispară la sfîrșitul războiului mondial, cînd se va redesena harta Europei. Sper ca imperiul rus care își face de cap în anii noștri, să aibă aceeași soartă.

George Soros, unul dintre promotorii desprinderii Europei de Est de comunism

 

În primii ani de după Revoluție, cînd încercam să înțeleg pe ce lume trăiesc și care este calea spre democrație, cărțile apărute cu sprijinul Fundației Soros pentru o Societate Deschisă mi-au fost busolă. Conceptul de societate deschisă îi aparține filosofului Karl Popper și l-a folosit pentru a-l opune oricărei forme de totalitarism. Cu asta îl asociez și astăzi pe George Soros, pe care îl consider ca pe unul dintre promotorii desprinderii Europei de Est de comunism. Campania furibundă împotriva „sorosiștilor”, începută pe vremea cînd Liviu Dragnea tăia și spînzura în România, dar cu rădăcini în regimul Iliescu, este susținută și astăzi de partea cea mai retrogradă a societății românești. Sper ca rațiunea să învingă pînă la urmă și România să rămînă o societate deschisă.

Ce am reușit să văd din Lille

 

Experiența unei călătorii în vest începe bine imediat ce treci deasupra graniței dintre România și Ungaria. Potrivindu-ți ceasul de la mînă, cîștigi deja o oră. Și mai și profiți de Air Schengen, simțindu-te egal cu ceilalți europeni atunci cînd imediat după aterizare, singura ta grijă este să-ți recuperezi bagajul de cală. Din aeroportul Bruxelles/Charleroi plecăm cu un autobuz spre Lille. După o scurtă oprire în Mons, trecerea din Belgia în Franța îți poate scăpa dacă nu ești atent (ca o curiozitate, din autobuzul care mă ducea la Charleroi, am putut vedea că intrarea în Belgia era marcată cu inscripția Wallonie). Ne întîmpină în Lille, Gare Europe, situată în centrul orașului, așa că luăm pulsul străzilor direct în autobuzul care ne duce la Université Catholique. Bulevardul Vauban este unul dintre cele mai frumoase, de acolo poți ajunge repede în oricare dintre punctele de interes ale orașului. Am parcurs pe jos, în cele trei zile pline pe care le-am petrecut în Lille, peste 50 km, încercînd să văd cît mai mult din acest oraș fascinant. Am fost în Grand Place, cu monumentul care amintește de eroismul locuitorilor din Lille în 1792, am zăbovit aproape două ore în librăria Le Furet du Nord și cam tot atît printre anticarii din curtea interioară a vechii clădiri a Bursei. În librărie erau organizate standuri dedicate centenarului suprarealismului, cu Tristan Tzara și Victor Brauner printre protagoniști. Am vizitat casa memorială a generalului Charles de Gaulle, aflată în imediata apropiere a Vieux Lille, m-am odihnit pe o bancă la umbră în micuțul parc străjuit de statuia mareșalului Foch, am admirat le Palais de Beaux Arts și la Porte de Paris. Arhitectura franceză a nordului a împrumutat cîte ceva de la cea britanică, amintindu-mi de Muzeul de Artă Veche Apuseană din București, adăpostit într-o vilă construită în stil Tudor. Am bătut cu piciorul esplanada rîului Deûle, cheiul Vault, rue Nationale, boulevard de la Liberté, rue Solférino sau bulevardul Victor Hugo, aproape de rezidența Marguerite Yourcenar, unde am locuit și eu cu Felix, ca un student tomnatic. M-au impresionat Catedrala Notre-Dame-de-la-Treille, biserica St. André și, mai ales, biserica St. Étienne, în care am putut intra și în care am simțit starea de beatitudine dată de măreția construcțiilor baroce. Nu puteam pierde ocazia de a gusta un Chardonnay alb, sec și rece, diferite tipuri de brînzeturi, întinse pe o baghetă proaspătă și o cafea, savurată într-un bistro cochet, la o oră matinală, cînd orașul abia se trezea. Lille este un oraș foarte tînăr. Media de vîrstă a locuitorilor pe care i-am întîlnit este undeva la 25 de ani. Oameni politicoși, cu o bună dispoziție molipsitoare, gata să-ți sară în ajutor dacă nu te descurci. De o mare diversitate culturală, dar la fel de prietenoși indiferent de culoarea pielii sau de Dumnezeul căruia li se închină. În ultima zi am luat metroul spre Gare Europe, pe traseul căruia am ieșit și la suprafață, și unde mi-a atras atenția faptul că în stații există pereți de sticlă care se deschid odată cu ușile metroului, prevenind eventuale gesturi disperate. Dar cum să-ți treacă așa ceva prin minte, cînd trăiești într-un oraș atît de frumos?