Trei zile care mi-au schimbat lumea

 

21 decembrie 1989

Dimineaţa cînd am plecat de-acasă, i-am spus mamei că se va întîmpla ceva foarte important pentru România şi că eu voi lua parte la acel eveniment istoric. La fabrică, am fost anunţaţi că vom merge la un miting în Piaţa Palatului. Am fost urcaţi în autobuze şi l-am auzit pe A. acuzînd studenţii de tulburările din ţară şi arătînd spre mine. Am nimerit lîngă Vali, în dreptul străzii Ministerului, de unde nu vedeam nimic, dar auzeam totul la megafoane. Ceauşescu îşi începuse discursul şi după primele minute i-am spus lui Vali că mi-e silă. M-am uitat la ceas. Era 12 şi 31 de minute. La scurt timp s-a auzit o explozie şi apoi lumea a încept să ţipe. Am fost printre primii care au luat-o la fugă, de teamă să nu fim călcaţi în picioare de mulţimea care venea alergînd în dezordine spre noi. Prin nu ştiu ce noroc, am nimerit o poartă deschisă şi ne-am pomenit în Magheru, unde viaţa îşi urma cursul normal. Alergam şi le răspundeam celor care ne întrebau, că nu ştim nimic. În Piaţa Cosmonauţilor locuia unchiul lui Vali, Florin. Nu ne-am oprit din alergare pînă nu ne-am văzut în casă. Stupoare! Ceauşescu îşi continua discursul televizat de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. Am stat acolo pînă după-amiază şi cînd ne pregăteam de plecare, am auzit din stradă primele scandări Jos Ceauşescu! Am luat-o pe jos pînă pe Ştefan cel Mare la staţia de metrou şi de acolo spre casele noastre. La Europa Liberă se vorbea numai despre mitingul eşuat al lui Ceauşescu.

 

22 decembrie 1989

În autobuzul 100, un coleg de la Metrologie ne spunea despre morţii din noaptea trecută şi nimeni nu avea curajul să i se alăture. Am mers într-o tăcere asurzitoare, de parcă acel om nu exista. Pentru a nu ne ralia celor care treceau pe stradă dinspre Fabrica de Oxigen, maistrul B. striga la noi să băgăm înapoi capul la cutie. Veniţi cu noi auzeam de la fereastra laboratorului chimic, dar foarte puţini le-au răspuns chemării. Ne-au dat drumul acasă pe la 11. În drum am trecut pe la Poşta Titan şi am luat România liberă şi Săptămîna. Nu mă gîndeam atunci că sînt ultimele ziare ale epocii Ceauşescu. Cînd am ajuns în holul blocului, l-am auzit pe Niki despre apariţia lui Dinescu şi a lui Caramitru la televizor. Am urcat într-un suflet. La radio vorbea Ana Blandiana. Am plîns atunci mult. Aveam doar 22 de ani şi trăisem pînă atunci sub tabloul tutelar al lui Ceauşescu. Nu credeam că este posibil altfel. Nu speram să pot scăpa şi nu îmi imaginam cum ar fi viaţa fără Ceauşescu. Plîngeam eliberat de frică, ca un deţinut născut în închisoare şi care vedea pentru prima dată lumina de afară.

 

23 decembrie 1989

Primul birou în care am intrat a fost sediul organizaţiei de bază. Am aruncat pe jos colecţia Munca de partid şi am călcat-o în picioare. Am luat un steag, am decupat stema şi mi l-am pus ca pe un poncho. Aşa am plecat împreună cu Tănţica de la Chimic, Lulu de la Electrofizic şi Sanda de la Metrologie. La o alimentară de la Granitul am cumpărat pîine şi salam pentru soldaţii care apărau Televiziunea. În tramvai fluturam pe geam steagul şi făceam semnul victoriei unor oameni necunoscuţi care îmi răspundeau cu acelaşi entuziasm. Nu mai văzusem atîta bucurie pe străzile Bucureştiului niciodată. Am coborît la Perla şi am pornit pe Dorobanţi spre TVR. Cît a durat drumul am tot rupt bucăţi din steag pentru că oamenii pe care îi întîlneam doreau să-şi pună brasarde tricolore. Ultima bucată mi-am pus-o eu pe braţ. Dintr-un camion se împărţeau primele exemplare libere din România liberă. În Piaţa Dorobanţi, un tanc. Soldaţii ne-au împiedicat să mai înaintăm, aşa că fetele le-au dat lor salamul şi pîinea. Mă întîlnesc cu Dinulescu, asistentul de la Ceramică. Am rămas în piaţă cu convingerea că nu vom reuşi decît împreună, aşa cum avea să spună peste un an Alianţa Civică. Pornim înapoi spre Ştefan cel Mare şi auzim rafale de automat dinspre Liceul Caragiale. Ne refugiem în scara unui bloc şi scena se repetă de cîteva ori pînă cînd coborîm în staţia de metrou. Anul care a urmat avea să îmi producă foarte multe deziluzii, dar ceea ce am trăit în zilele lui decembrie ’89 îmi dă convingerea că am luat parte la o revoluţie adevărată.

Putem, de dragul democrației, să distrugem democrația?

 

Politicianei căreia i s-a refuzat candidatura la alegerile prezidențiale îi sînt străine noțiuni ca democrația, civilizația sau dialogul. În toate ieșirile publice din ultimii ani a susținut că este deținătoarea adevărului absolut, singurele argumente fiind răcnitul, departe de orice ar putea fi catalogat drept limbaj articulat, jignirile și pumnul, cum a fost cazul de acum 3 ani din comuna Răchiteni, județul Iași. Cei care îi iau apărarea în numele democrației, uitînd de vizitele slugarnice la ambasada Rusiei, adevărate acte de trădare națională, ar putea deveni în scurt timp de la accederea la putere a acestei politiciene deținuți politic. Nu am nici cea mai mică îndoială că se vor repeta abuzurile din perioada guvernării legionare, iar referirile pe care le-a făcut la adresa evreilor ne arată explicit direcția în care vor merge lucrurile. Fac ceva pe mandatul UE și mă întorc în România (și implicit pe voturile celor care au trimis-o acolo) a fost reacția politicianei. Hitler a ajuns la putere în 1933 în urma unor alegeri democratice. De democrație putem scăpa într-o zi, de totalitarism mult mai greu și cu prețul prea multor vieți. Sîntem gata să mai experimentăm o dată?

Începuturile P.E.N. Club România

Cartea profesorului universitar Dan Horațiu Popescu, apărută în 1922 la Editura Universității din Oradea, este o premieră în cercetarea românească. Nimeni nu s-a ocupat pînă acum de istoria P.E.N. Club-ului român. O poveste captivantă care se citește ușor, ca un roman, cu personaje care mai de care mai interesante, începînd cu Marcu Beza, consulul general al României la Londra, cel care a înființat centrul român la numai un an după apariția celui Internațional. O contribuție importantă a avut Regina Maria prin eforturile de racordare a României la complexitatea vieții politice și culturale din Europa anilor interbelici (pag.15). Pe parcursul lecturii ne vom mai întîlni cu Catherine Dawson Scott, scriitoarea engleză care înființase P.E.N. Club în 1921 și cu John Galsworthy, primul președinte al clubului și viitor cîștigător al Nobelului pentru literatură. Dintre scriitorii români implicați în organizarea filialei române, se disting I. Al. Brătescu-Voinești, Vasile Pârvan, Emanoil Bucuța. Un caz aparte îl reprezintă Nicolae Iorga, deși primul român membru de onoare al P.E.N. Club-ului Internațional, a evitat să participe la dezvoltarea centrului român din considerente istorico-politice. În dedicația pe care Dan Horațiu Popescu a avut gentilețea să mi-o scrie pe pagina de gardă, vorbește despre această carte ca fiind prima parte a unei aventuri scriitoricești și de cercetare. Este un act de generozitate făcut P.E.N. Club-ului, istoriei literare și literaturii române în genere, pentru care toți cei interesați de aceste lucruri trebuie să îi fim recunoscători.

 

 

Marcu Beza (1882-1949)

 

De numele lui Marcu Beza se leagă înființarea PEN Club România. Scriitor și diplomat de origine aromână, născut la 30 iunie 1882 la Kleisoura, în Grecia, studiază Literele și Filosofia la București. Era consul general al României la Londra cînd s-a înființat PEN International în 1921, iar peste un an pune bazele Centrului Român al PEN. Venirea comunismului a însemnat excluderea sa din Academia Română în 1948, unde era membru corespondent din 1923, murind la scurt timp, la 6 mai 1949, la București. A locuit pe strada Berzei nr. 17, într-o casă al cărei parter este acum de vînzare. Spre deosebire de principiile pe care le-a susținut la înființarea PEN Club România, valabile și astăzi și care nu vor fi niciodată negociabile.

cîtă viață

 

în casele însemnate 

cu numele celor care le-au locuit 

le aud pașii 

vocile

anii în care au stat acolo 

curg ca imaginile de pe fereastra vagonului de tren 

îmi vine să-mi scot pălăria 

și să-i salut

Cărțile de la anticariat

Îmi place să iau cărți de la anticariat. Pentru că au o viață în spate, rafturi pe care au stat și mîini prin care au trecut, poate semne lăsate de cei care le-au citit sau dăruit. Așa că mă bucur că am preferat să aștept reintarea în stoc a romanului epistolar scris de I. Negoițescu și Radu Stanca, apărut la Albatros în 1978, chiar dacă a fost reeditat de curînd într-o ediție necenzurată. Pentru că am avut o surpriză frumoasă, cartea care a aparținut unui cuplu, Simona și Dorel, fiind semnată de Ion Negoițescu.

 

 

Impostura perpetuă

 

Se împlinesc 76 de ani de la proclamarea Republicii Populare Române, bunica republicii de astăzi (mama este republica socialistă, instaurată de Ceaușescu în 1965). Ziarele vremii aclamau această schimbare care avea să desăvîrșească victoria comunismului pentru totdeauna în România. Nu s-a suflat o vorbă despre șantajul la care a fost supus Regele Mihai de către Petru Groza pentru a semna abdicarea, în schimb s-a rostogolit minciuna trenului plin de bogății cu care a plecat din țară, minciună care continuă să se rostogolească pînă astăzi. După momentul 1989, republica a continuat firesc, ca și cum impostura instalată în 1947, fără temei juridic, ar fi fost perfect legală. Mai mult, în Constituția din 1991, alineatul 2 din articolul 1, statuează ca formă de guvernămînt a statului român, republica, consfințind schimbarea făcută cu pistolul, sub supravegherea tancurilor rusești. Nicio oficialitate nu a amintit în ultimii 34 de ani de această aniversare, deși toate guvernele și toți președinții au beneficiat de această stare de lucruri. Din jenă, probabil, unul dintre rale momente de jenă ale politicienilor români. Și totuși mergem înainte cu minciuna, iar o dezbatere reală despre disputa republică/monarhie, nu a existat niciodată pe agenda publică. Dar faptul că republica română s-a născut sub semnul secerei și al ciocanului este o realitate care nu poate fi contestată de nimeni.

Un model: Monica Lovinescu

 

Vocea Monicăi Lovinescu, pe care o ascultam la Europa Liberă în anii ’80, îmi este acum din nou aproape prin volumul apărut la Editura Casa Radio, Și am ales microfonul. Interviuri la Radio România (1993-2004), prefațat de Anca Mateescu, care a purtat în această perioadă mai multe discuții cu Monica Lovinescu. În emisiunea Teze și antiteze la Paris am auzit pentru prima dată poemele Marianei Marin, opozantă a regimului, dar și despre scriitori români stabiliți după război în Vest, ca Eugen Ionescu, Emil Cioran sau Mircea Eliade. Monica Lovinescu a fost vocea care simboliza libertatea, alături de Mircea Carp sau Neculai Constantin Munteanu. Impresionantă este evocarea mamei sale, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, asasinată de regimul comunist pentru vina de a fi refuzat colaborarea cu Securitatea. Într-un mereu amînat proces al comunismului, ar fi fost o probă nimicitoare. Mulțumesc, Gilda Rădulescu, pentru acest dar minunat, făcut în anul centenarului Monica Lovinescu, postul național de radio fiind, cred, singura instituție publică care a cinstit această aniversare. Primăria Capitalei mai așteaptă să redenumească bulevardul Primăverii și a străzii Herăstrău cu numele Monicăi Lovinescu și al lui Virgil Ierunca. Dacă tot e 1 decembrie și căutăm modele, Monica Lovinescu este unul dintre ele.

Debutul lui Marin Sorescu

Am rezonat cu poezia lui Marin Sorescu de la primele rînduri citite, la recomandarea tatei, care îl aprecia foarte mult. În perioada liceului începusem chiar să scriu ca el. Eram curios să văd cartea lui de debut, care lipsea din biblioteca noastră și nu se mai găsea în librării, la 20 de ani de la apariție. Parodiase acolo clasici și congeneri, poeți oficiali și underground, de la noi și din literatura universală. Singur printre poeți avea să se reediteze imediat după Revoluție, în 1990, la o editură nou apărută, InterCONTEMPress. Acum cîțiva ani, am găsit la un anticariat a doua ediție a parodiilor, apărută în 1972 la Junimea, prefațată chiar de autor. Îmi lipsea, însă, ediția princeps. Și uite că zilele trecute, am primit un email în care eram anunțat că a revenit în stocul anticariatului Singur printre poeți de Marin Sorescu, Editura pentru Literatură, 1964, cu un cuvînt înainte de Marcel Breslașu.

 

Student la Litere

 

Astăzi mi s-a împlinit un vis. Am fost pentru două ore student la Litere, ascultînd prelegerile unor profesori deosebiți, prilejuite de aniversarea a 160 de ani de la înfiintarea Facultății de Litere. Mihai Moraru, Astrid Cambose și Cristina Bogdan au vorbit cu pasiune despre un domeniu aflat mai puțin în lumina reflectoarelor, literatura română veche, și despre trei nume mari ale acestei discipline, Nicolae Cartojan, B.P. Hașdeu și Dan Horia Mazilu. Intervențiile din sală ale profesorului Toma Pavel au punctat cum nu se poate mai bine discursurile. Am avut apoi bucuria să-i cunosc pe doctoranzii Cercului de Literatură română veche, tineri la fel de dedicați studiului și cercetării. Vernisajul expoziției de fotografie Ion Cucu a completat o zi minunată, pe care o voi ține minte și datorită fotografiei pe care mi-a făcut-o un Cristian în Holul de Marmură al Facultății de Litere. Am aruncat o privire și în superba Sală de Lectură a Bibliotecii, unde sper să revin cît de curînd.