joi, 30 iunie 2011

Atenţie, se închid uşile!


Mai am un singur doors, Editura Blumenthal, 2011

Nu ştiu cum se face dar aproape de fiecare dată cînd iau cartea s-o mai răsfoiesc, mi se deschide la poezia Arta fugii de acasă, a lui Daniel-Silvian Petre (fost solist la Survolaj, trupă de rock din Timişoara care făcea senzaţie la începutul anilor ’90 şi care a dispărut la fel de brusc cum apăruse), cel care a alcătuit antologia de poezii patriotice Mai am un singur doors: „Adevărul e că suntem toţi nişte eroi / necunoscuţi / atît de necunoscuţi că nici noi / nu mai ştim cine sîntem / Ne cărăm mormintele-n spinare / şi tragem cu ochiu’ / la crucea de la cap / să ne-amintim cum ne cheamă”.
Antologia de la Blumenthal este atipică. Pentru că poezie patriotică s-a scris în cantităţi industriale în perioada comunistă. Poeţi mai talentaţi şi mai puţin talentaţi au umplut păduri de hîrtie cu versuri dedicate patriei şi partidului. O sinteză a acelor vremuri a făcut Eugen Negrici cu Poezia unei religii politice. Patru decenii de agitaţie şi propagandă, Editura Pro, 1995. Întrebarea care se pune este cum percepem astăzi patriotismul? Se mai poate cînta ţara în 2011? Mai avem o ţară pe care s-o cîntăm? Sau la care să ne întoarcem: „plec pe pământurile / patriei mele / acolo toţi îşi trăiesc bucuria / de a nu cunoaşte / bucuria de a pierde / de-a nu fi călcat de-o / maşină de-a creşte / copii nefericiţi de a / mânca şi a nu borî / niciodată” (Alexandru Vakulovski, Patrie amputată).
Şerban Axinte vorbeşte în prefaţă despre o Românie recompusă din fragmente. Instantanee, impresii, amintiri care ne alcătuiesc identitatea: „în căutarea banilor / ne amintim de copilărie / cînd ne-mpingeam pe sub roţile dricurilor / ca să culegem monezile mici / cu care rudele / plăteau răposaţilor / fiecare pornire” (Robert Şerban, În căutarea banilor). „voi sta călare pe lupoaica mamă / săptămâni întregi vom colinda / împreună oraşul pe străzile voastre / şi n-am să vă vorbesc decât despre / puşcării despre fiii voştri infractori / şi despre ură” (Moni Stănilă, Pentru că sunt eroul local). „Patria mea e ca o dulceaţă pe mîini / cu toţii ne murdărim de ea / dăm şi pe haine / devine lipicioasă / pînă la taine” (Mihail Gălăţanu, Patria mea e ca o dulceaţă pe mîini).
Referirile la istoria recentă sau revolta la starea actuală de lucruri vorbesc despre o Românie care ne nemulţumeşte pe toţi: „După atâţia ani în slujba patriei canalul a / îmbătrânit şi el, împreună, de când ne / cunoaştem mai bine ne întoarcem / în fiecare seară acasă / la femeie şi la copii / cu pâine / şi cu buzele pline de sare” (Anca Mizumschi, Canalul Dunăre – Marea Neagră), „iubesc democraţia românească – mireasă fugită / cu darul a doua zi după nuntă căsătoria nici nu s-a / consumat spun unii pînditori pe la geamuri / microfoane cearceaful arătat mulţimii a fost mînjit cu / suc de roşii […]” (Costel Stancu, Democraţia, mon amour!), „aveam patria la mine într-o bombă cu ceas / o priveam ca un câine (care simte ceva) şi-mi venea să schelălăi / - atât a mai rămas un minut / oare cât mai era necesar ca să facem curat?” (Diana Corcan, Trebuia o igienizare secretă).
Şi ne întoarcem de unde am plecat. Şi mai plecăm o dată, poate pentru totdeauna: „toţi profesorii de limba şi literatura română din ţara noastră / s-au cărat la lucru în străinătate / Anglia Spania Germania, da’ merge şi Israel, oriunde.” (Mihail Vakulovski, A?). Uşile se închid rînd pe rînd şi rămîn undeva în urmă. Patriotismul se manifestă mai bine de la distanţă.

joi, 23 iunie 2011

Gopo


Cînd trecea pe stradă, toţi copiii rîdeau şi aruncau cu pietre în el. Îl strigau Gopo, pentru că forma alungită a capului său semăna izbitor cu cea a omuleţului din desenele animate. Gopo nu se juca cu nimeni niciodată. Doar trecea pe stradă, uneori cu mama lui. Nu ştiu încotro mergea şi pe unde locuia, probabil într-unul dintre Z-uri. După ce cu toţii am crescut şi nu mai stăteam atît de mult pe stradă, l-am văzut tot mai rar. L-am reîntîlnit ieri în Cişmigiu. Mergea haotic pe una dintre aleile parcului. A văzut o bancă liberă lîngă un coş de gunoi. S-a aşezat ca şi cum ar fi făcut-o întîmplător şi a privit în jur. Îl urmăream cu coada ochiului şi l-am văzut scoţînd un pahar de iaurt din care a lipăit repede ce mai rămăsese pe pereţi. Mi s-a părut că se ruşina de gestul lui, spera că nu-l văzuse nimeni, dar probabil foamea era mai tare. După această cină frugală, a aruncat paharul la loc în gunoi, s-a ridicat şi a plecat mai departe. La fel de dezordonat în mişcări. Un mers împrăştiat. N-a îmbătrînit aproape deloc. Expresia feţei lui a rămas aceeaşi. Numai că neştiindu-l nimeni, nu s-a auzit în urma lui strigătul Gopoooo şi nici n-a zburat vreo piatră spre el.

joi, 9 iunie 2011

Fără judeţe, deci fără judecată


Emil Boc ar fi trebuit să dea Capacitatea odată cu fiica sa. La Istorie. Ca s-o pice. Şi pînă la toamnă să pună mîna să înveţe că tradiţia judeţelor în România nu este de sorginte comunistă, ci este veche de peste 600 de ani, din 1392 de cînd avem prima atestare documentară a judeţului Vîlcea. În interbelic erau chiar 71 de judeţe, cu 30 mai multe decît acum. Şi nu se mai supăra nicio Europă. Aşa că să ne lase cu argumentul acesta mincinos pentru reîmpărţirea României în zone de influenţă a baronilor pedelişti şi pentru umplerea teşcherelei doamnei Udrea. Mîine o să ne spună că şi Senatul este o invenţie comunistă şi de aceea trebuie desfiinţat. Şi tot comuniste sunt şi spitalele prea multe. Şi asistenţa sanitară pentru care contribuim degeaba cu bani capitalişti.