joi, 21 aprilie 2011

Cu trenul prin Europa


Ce e? Ce s-a-ntîmplat? De ce ai faţa asta? mă întreabă îngrijorată Diana. Nimic, îi răspund, doar îmi pare rău că am plecat din Lisabona. Mi-a plăcut foarte mult. Poate şi pentru că a fost prima staţie, iar eu sînt înnebunit după începuturi. Am părăsit cu mare părere de rău Portugalia, dar am fost repede cucerit de Paris. Mai greu mi-a fost la Kaliningrad, aşa cum au recunoscut aproape toţi companionii de drum. A fost ca o cădere în istorie, într-un timp pe care acum mi se pare că l-am părăsit cu secole înainte. Toate oraşele prin care am trecut, hotelurile prin care am stat, oamenii pe care i-am întîlnit, lecturile publice, toate mă făceau să îmi doresc ca drumul să nu se termine niciodată. M-am simţit bine lîngă elveţianca Corinne Desarzens, lîngă turcoaica Sezer Duru, lîngă azerul Cinghiz Abdullayev, lîngă Richard Wagner, Adrian Popescu, Andrei Bodiu, Nicolae Prelipceanu. Dar cel mai mult m-a încîntat compania celor doi prieteni de la Chişinău, Vasile Gârneţ şi Vitalie Ciobanu. Cu ajutorul lor am călătorit 7000 de kilometri de la Lisabona la Berlin, trecînd prin Madrid, Bruxelles, capitatele baltice, Sankt Petersburg, Varşovia, în doar cîteva ore. Citindu-le splendidul jurnal de călătorie, apărut în 2007 la Cartea Românească. Mulţumesc!

joi, 7 aprilie 2011

Centenar Emil Cioran


În euforicul an 1990, cînd proaspăt înfiinţata editură Humanitas recupera marii gînditori români ai perioadei interbelice, a început seria Cioran (Gabriel Liiceanu avea să facă şi un film în mansarda de la Paris). O selecţie din volumele perioadei franceze de după război apăruse la Cartea Românească în 1988, în traducerea lui Modest Morariu, dar acum era vorba de o reeditare cvasi totală a cărţilor scrise de Emil Cioran. Prima din serie a fost Pe culmile disperării, care a luat în 1934 Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi. Cioran avea 23 de ani cînd a scris-o. Eu am citit-o la 24 de ani, pe cînd eram în armată, şi de atunci i-am devenit un cititor înrăit. Recunoşteam în paginile sale toate întrebările şi temerile generaţiei mele, aflate în zorii unei lumi pline de promisiuni şi care avea să ne aducă în scurt timp pe culmile disperării. Talentul scriitoricesc al lui Cioran l-a ajutat să devină cel mai de seamă stilist al literaturii franceze din timpul său şi a făcut ca succesul cărţilor sale să fie din ce în ce mai mare. Începutul la Paris a fost însă dificil. Précis de décomposition, apărut la Gallimard în 1949, a fost prima carte scrisă direct în franceză. S-au vîndut doar 20 de exemplare, dar avea să primească peste un an Premiul Rivarol, refuzat de Cioran ca şi toate celelalte. Scepticul de serviciu al lumii nu credea în instituţia mondenă a premiilor literare. Visam să ajung la Paris, în Cartierul Latin, pe rue de l’Odéon la numărul 21 şi să-l cunosc personal. Să îmi povestească despre neajunsul de a te fi născut şi despre ispita de a exista în lungi plimbări prin Jardin du Luxembourg. Cioran a plecat din această lume în iunie 1995. Mîine ar fi împlinit 100 de ani. Sper să fi obţinut mîntuirea, despre care mărturisea că dacă ar fi sigur că nu există, ar fi un om fericit.

sâmbătă, 2 aprilie 2011

Muzica şi versurile


Florin Dumitrescu, Încîntece, Editura Vinea, 2010

Simţul umorului l-a făcut să-şi comenteze fotografia de pe coperta volumului de debut (Ana are mere, Cartea Românească, 1997) Fotografie la minut executată în parcul Cişmigiu. Florin Dumitrescu, cu 24 de ani înaintea debutului (1973). Iată că a trebuit să mai treacă alţi 13 ani pentru ca cel cunoscut în lumea internetului românesc ca textier, să revină cu o carte de poezie.
Încîntecele confirmă plăcerea lui Florin Dumitrescu de a se juca cu limba română, lucru periculos, ţinînd cont de reuşitele lui Emil Brumaru sau Şerban Foarţă. Jocurile de cuvinte îi ies însă cel puţin la fel de bine, rimele sunt încîntătoare şi au ritm muzical: „În nor de praf e soarele / În clase profesoarele / predau predau agale / ştiinţe naturale / dezvăluind gameţilor / secret secretul vieţii lor” (Cînd profa spune sex).
Florin Dumitrescu este un om de cuvînt care se joacă cu vorbele. De vină ar fi experienţa de copywriter sau cea de textier al Sarmalelor Reci, încă de la înfiinţarea trupei în 1993. Mai scump la vedere decît Dan Mircea Cipariu sau Bogdan O. Popescu, colegi în volumul colectiv Marfă, apărut în 1995, se apropie mai mult ca stil şi joc de Sorin Gherguţ, revenit şi el în prim-planul vieţii literare cu Orice. Cuvinte sau nume rimează în moduri de-a dreptul spectaculoase şi neaşteptate: Olga Bancic / bocancii, grumaze / kamikaze, monştri / nu vom şti, freş / vrej, însăminţe / fi’nţe şi aşa mai departe.
Erotismul din textele lui este la îndemîna atît a adolescenţilor timizi, care abia află deliciile dragostei fizice, cît şi a adulţilor pentru care sexul este o delicatesă: „Mort în parcul Titan, îngropat pe sub dale… / Şcolăriţe cu pulpe de marmură tandră / ameţite de salturi în iz de micsandră, / sară-n rîset şotronul pe coapsele tale.” (Mort în parc) sau „Jeleuri de limfă lingeam / zmeuri de nimfă din gem lin din geam / lingoarea-n chesea cin’ le-a prins / făcutu-n-o-a dinadins / la mijire de lună / se-mpung în lung se-mpart se-mpreună / în lat pe jumì de-nmulţit cu jumà / vişina piersica” (Jeleuri).
Alteori, comparaţiile paradoxale fac din ursul sovietic o jucărie inofensivă sau din Vladimir Ilici o tinichea cu pretenţii de far călăuzitor: „Stalin e un urs de pluş / exilat între păpuşi / în apartamentul din / bulevardul Ho Şi Min. / Pe insigne rugininde / Lenin ciocul îşi întinde / către-o zare-atît de largă, / că insigna stă să spargă.” (Stalin e un urs de pluş). Sau iată ce se poate scoate din bube, mucegaiuri şi noroi: „Tomberonu-l fată pe Apollo / Ziua-ncepe cu minuni minore / Totu-i proaspăt proaspetelor ore / zoaia-n rouă trece-atunci acolo” (Soarele răsare din pubelă).
Nu lipsesc din carte pastişele. La Mircea Cărtărescu: „Atunci acolo cu un zîmbet serafic / fix între Cina şi BCU / mi s-a arătat duduia din Daewoo / icoana aceea surîzător suferindă / ca maica Domnului atîrnată de oglindă / cînd din ochi prinse a / lăcrima / am ştiut că e EA” (Precista pe roţi). Sau la Eminescu: „Luna pe bloc umedă ca-ntr-un acvariu / orele bea ca pe întîiul salariu / Cerul pictat plînge sleit ploaie slabă / la geamul tău baby m-aştepţi fără grabă” (Luna pe bloc).
Florin Dumitrescu aruncă o privire extrem de degajată asupra lumii. Arta lui poetică este a unui om care ştie înainte de toate să se bucure: „Şi uite-aşa mă uit eu la cer / prea fericit altceva să mai cer / prea înţelept ca să plîng / şi ca să rîd prea nătîng / […] / Pentru un singur scop am fost ales / N-am pe pămînt alt interes / decît să spun ce-am aflat de la muze / Dumnezeu a creat lumea să se-amuze” (Mă uit în rai cu binoclul).
Băiatul meu de 7 ani, care de altfel a participat şi la lansarea de la Bookfest 2010, spune că în această carte ni se povesteşte cum se simt literele în cîntece. Sînt convins că se simt foarte bine.